Broken NOT dead

Capitolul 1

E atât de greu să pășești în față când picioarele îți sunt înlănțuite și nu le poți mișca. Și când spun asta, nu mă refer la niște lanțuri care mă țin ostatică și nu îmi permit să merg. Mă refer la ziua în care a început sfârșitul vieții pentru mine și mintea mea care a rămas acolo.
Poate că este devreme pentru refacerea bucăților sparte din interiorul meu. Adică, au trecut doar două luni. Dar știu că vechea Eden Bennett a dispărut, și nu o pot condamna pentru asta. Fiindcă și vechea mea viață a dispărut.
Chicago e un oraș mare, plin de suflete care se hrănesc cu bancnote și egoul lor e mai mare decât lumea întreagă. Dacă mătușa mea nu locuia aici, probabil că nu aș fi ales acest loc drept nou cămin.
Dar Caroline Bennett este singurul om în viață care mai există și îmi este rudă de sânge. Și singura căreia i-a păsat de mine cu adevărat de când purtam scutece fiind sora tatei.
-Știu că acomodarea va fi un pas dificil pentru tine, dar vei vedea că te vei descurca!
Văzând cum mătușa descarcă din portbagaj toate acele bagaje, îmi dau seama că poate am exagerat. Aproape mi-am mutat efectiv toată fosta mea casă de parcă aș avea nevoie de lămpile acelea sau de aparatul de prăjit pâine.
-Îți faci prea multe griji, nu contează unde voi sta, indiferent de loc, m-aș fi simțit la fel!
La fel de pierdută, neînțelegând rostul existenței mele și uitând care sunt visurile copilei din mine.
-Scumpo, ești sigură că nu vrei să locuiești cu mine pe timpul facultății? Uite ce casă încăpătoare am, e păcat să nu fie mai multă viață în ea!
Mătușa locuiește într-unul din cartierele rezidențiale, acolo unde totul este curat și casele valorează sume cu multe zerouri la final. Dar singurul motiv pentru care am ales să stau în campusul facultății este că nu vreau să readuc înapoi sentimentul de dependență față de oameni.
În plus, mătușa este varianta feminină a tatei și să o văd zilnic ar însemna să îmi pun constant sare pe rană.
-Sunt sigură, dacă nu mă voi simți confortabil împărțind camera cu altcineva, te voi anunța și voi veni pe capul tău cu regrete!
Femeia care și-a asumat de una singură rolul de tutore al meu, deși sunt majoră, mă privește acum cu cea mai dezamăgitoare privire. Din păcate îi voi oferi mai multe dezamăgiri decât împliniri cât timp se va ocupa de mine.
-Cum poți să spui așa ceva? Mi-aș dori să locuiești la mine pentru a mă face fericită cu prezența ta zilnic dar vreau să îți respect dorințele. Știi cât de mult te iubesc, nu, Eden?
Știu! Am fost iubită de fiecare adult din viața mea fiind un copil strălucit după spusele lor. Dar ce se întâmplă când copilul perfect devine o gaură neagră?
    Cât de mult va putea iubirea să bată pentru el dacă se ferește de ea ca de mingiile din jocul "Rațele și vânătorii"?
-Știu, mătușă, nu trebuie să mi-o spui mereu! Și eu...te iubesc!
Buzele ei date cu gloss îmi sărută fruntea și după două luni în care mintea mea a obosit să se gândească la un lucru, de data asta aceasta se gândește la faptul că voi începe facultatea în cinci zile.
Am fost acceptată la Universitatea Northwestern, alegând dreptul. De ce? Dintr-o ambiție apărută după seara care a distrus totul. O ambiție de a deveni avocat și de a-i putea ajuta pe cei neajutorați să își facă dreptate.
Hoțul care intrase în casa noastră pentru a fura dar a fost prins de părinții mei nu a fost arestat.
    Poliția l-a căutat timp de o lună și negăsind nimic, au hotărât să închidă cazul. Iar acum acel criminal umblă liber prin lume probabil luând viețile altor oameni.
Dreptul a fost singura mea portiță care îmi oferă puțină motivație omenească. Singurul mod prin care puteam să îi ajut pe cei răniți să își potolească furtuna interioară.
-Acel cuplu, întotdeauna o bucurie a ochilor când îi vezi!
Cuvintele femeii de lângă mine mă trezește la realitate și încă nu m-am obișnuit cu momentele în care plutesc prin propriile gânduri. Nu vreau să mă las purtate de ele. Astfel mă pot transforma într-o stafie.
-Despre cine vorbești? Ce bucurie a ochilor?
Mă întorc spre locul în care mătușa mea privește hipnotizată și zăresc vis-a-vis de casa ei un cuplu cu haine scumpe ce tocmai intră în casa lor imensă.
-Ce ți se pare atât de special la bărbatul și femeia aceea? Ești cumva obsedată de ei și îi urmărești noaptea cu un binoclu?
Râsul ei la gluma mea îmi stârnește un sentiment înstrăinat deoarece eu nu am mai râs cu foc de mult timp dar totuși îi pot face pe alții să râdă. Ceea ce e ciudat!
-Sunt vecinii noștri, familia Lahey! Au trei băieți care sunt tare chipeși iar părinții lor mereu impresionează prin atitudine. Îi admir, sunt zile în care servim cinele împreună!
Un alt motiv întemeiat pentru care aleg să stau departe de mătușa. Nu am niciun interes în a mă împrieteni cu vecinii care arată ca în revistele de modă și cu băieții lor probabil enervanți. Tot ce vreau e să termin facultatea fără a lua contact prea mult cu cei din jur. Sau fără a ieși în evidență în fața celorlalți în vreun fel.
-Mai știi prima mea reacție când ți-am văzut șuvițele roșii?
-Da, ai spus că se potrivesc cu părul meu blond dar privirea ta îmi spunea că nu ești foarte sigură de ce spui.
-Hei bine, chiar îmi plac! Consider că roșul te prinde cel mai bine!
Roșul mă prinde cel mai bine, chiar și eu știu asta, de aceea și majoritatea hainelor mele sunt roșii.
Dar cunoscând-o pe mătușa, am o vagă impresie că ea nu la potrivirea cu părul și ochii mei s-a referit.