Broken NOT dead

Capitolul 22

   Huh, respiră Eden, lasă emoțiile afară, scutură mâinile, ridică capul și începe să te miști. Pur și simplu te apropii de masa lor, te așezi și începi să vorbești. E un fleac, nu?
    Dar dacă se vor ridica de la masă când mă vor vedea venind? Atât de mult să mă urască? Deși merit orice ignoranță din partea lor.
    Jill și Oliver se află la câțiva metri de mine și dacă nu voi vorbi cu ei astăzi, va fi prea târziu.
Este vineri, în weekend Oliver se duce mereu acasă iar Jill a început deja să își împacheteze lucrurile. Acum ori niciodată, Eden, acum ori niciodată!
    Un pas, doi pași, trei pași. Ține tava strâns ca să nu scapi sandwich-ul pe jos din cauza îngrijorării. Aproape ai ajuns iar ceilalți doi sunt concentrați pe farfuria din fața lor, nu te-au văzut încă.
    Jill și Oliver stau față în față dar aleg să mă așez pe locul de lângă domnișoara Palmer fiind cel mai aproape. Acum nu mai pot da înapoi, voi recunoaște că am greșit și voi aștepta răspunsul lor.
    S-au oprit din mâncat uitându-se cu ochi mari unul la celălalt, apoi la mine, și din nou unul la celălalt. Probabil cred că eu chiar mi-am pierdut mințile!
-Înainte să mă mut în Chicago și să vin la Universitatea Northwestern, părinții mei au fost omorâți de un bărbat în casa noastră iar eu am fost acolo.
    Jill și-a lăsat furculița jos iar Oliver soarbe din paharul cu lapte lăsând liniștea să vorbească în locul lor. În regulă, Eden, nu au plecat deci sunt curioși de continuare!
-Am reușit să scap datorită mamei mele care s-a luptat cu nemernic pentru a putea fugi din acea casă. Între timp, din trupul tatălui meu se scurgea tot sângele.
    Suntem în cantina campusului, la masă, cu mâncarea în fața noastră, cred că pot omite amănuntele sângeroase din această poveste. Nu vreau să fiu cauza vreunei vome neplăcute.
-Sunt fericită că îmi dați șansa să vorbesc dar puteți să spuneți ceva dacă doriți!
    Jill se uită la Oliver, Oliver la ea, și amândoi la mine. Nu, niciun comentariu.
Eden, spune ce ai de zis, cursurile sunt aproape de începere!
-În urma acelei seri, am fost încolțită de întuneric și l-am lăsat să câștige. Recunosc, am fost orbită de ceea ce mi s-a întâmplat!
    Am impresia că mă adresez unor roboți. Stau nemișcați și se uită fix la mine.
Jill nu știa toate detaliile despre pierderea părinților mei, poate că nu este șocată total, dar Oliver nu știa nimic. Pare nemișcat de cuvintele mele.
Nu contează, Eden, continuă!
-Cred că pot fi înțeleasă, nu? Am avut viața perfectă și părinții perfecți iar totul a dispărut în câteva minute!
    Am primit o mișcare. Jill și-a pus brațele pe masă și s-a lăsat pe spate. S-a mișcat, măcar știu că mintea nu i-a fugit în altă parte.
-Și ce legătură are asta cu noi, Eden? De ce ne spui toate astea?
    Ah, ce crudă e, iar mi-a spus pe nume! Probabil o să fie singura persoană pe a cărei buze numele meu sună atât de prost. Bobocel era mult mai bine.
-Fiindcă îmi pare rău că am fost o nenorocită! Și știți care e partea tristă? Că nici măcar nu v-am spus ce voiam de fapt să spun!
-Și ce anume voiai să ne spui de fapt?
    Hei, tocmai a vorbit Oliver! A tăcut mai mult decât Jill și aș fi pariat să fie invers. Dar acum a vorbit. Și a pus întrebarea cea mai prețioasă.
    Haide, Eden, e timpul să fii sinceră și să spui ce simți, exact cum ți-a spus mătușa ta!
-Sunt topită după replicile voastre ironice, m-ați făcut să uit de trauma mea și urăsc liniștea! Jill, nu vreau altă colegă de cameră, și dacă tot vei vrea să te muți, atunci nu voi mai locui în campus. Oliver, am zâmbit în interior de multe ori datorită ție și meriți o medalie de aur datorită inimii tale imense.
    Respiră, ai reușit, ai spus adevărul! Acum ți-ai luat povara de pe umeri și vei dansa de fericire dacă cei doi te vor ierta. Sau te vei afunda în etern dacă te vor abandona.
-Atunci de ce ne-ai împins de lângă tine? De ce nu ai spus pur și simplu că vrei să fim prieteni?
    Mi-a fost dor de vocea empatică a blondului cu plete. Cred că pe el l-am recâștigat, dar nu pot spune că va fi la fel de simplu și cu Jill Palmer.
-Am crezut că nu pot fi la fel de fericită ca înainte. Nu știu ce a fost în capul meu...dar mereu spuneam că nu mai pot să trăiesc cu adevărat. Până v-am întâlnit pe voi si mi-ați demonstrat contrariul!
    Aproape am vărsat o lacrimă. Spun aproape fiindcă m-am folosit de mâneca hanoracului lui Vinny pentru a o șterge.
Din motive necunsocute încă, acest hanorac a devenit obiectul meu vestimentar preferat.
-Iisuse, bobocel, în sfârșit te-ai trezit la realitate!
    Poftim?
Jill și Oliver râd începând să strângă murdăria de pe masă iar eu mă uit ca o obsedată la ei. Ce tocmai s-a întâmplat aici?
-Deci nu sunteți supărați? Mi-ai spus bobocel! Sunt atât de fericită că mi-ai spus bobocel dar nu înțeleg ce se întâmplă!
-Ești rănită, fato, ai nevoie de timp pentru a-ți lipi bucățile sfărmate! Eu și Oliver știam asta, ne-am gândit că dacă părem să te urâm o să îți dai seama că de fapt ne iubești. Și se pare că a funcționat!
    Nu se poate să fi fost un plan. Nu se poate să mă fi îngrijorat degeaba. Nu se poate ca și Oliver să fie un actor atât de bun ca Jill.
-Ne bucurăm să te avem din nou printre noi! Să nu mai dispari niciodată, amor! Și să nu ne mai vorbești niciodată în modul în care ai făcut-o!
    Oliver traversează pe partea mea și mă ia în brațe scoțând sunete de bebeluș. Jill se amuză pe seama noastră și când mă uit la ea , îmi face cu ochiul.
    Vreau să am momente ca acestea în fiecare zi. Vreau să nu pierd această liniște pe care o simt acum.