Broken NOT dead

Capitolul 39

    Am ieșit din sala de examen cântând cu Oliver deoarece domnișoara Patterson a fost indulgentă iar subiectele au fost de bun simț. Voi lua nota maximă și voi câștiga pariul făcut cu plete blonde.
    De fiecare dată punem pariu și de fiecare dată câștig. De data asta miza este o gogoașă cu ciocolată pe care o să o savurez din plin.
Oliver s-a dus cu Jill la deschiderea unui muzeu de artă și fiindcă examenul de mâine bate în geam, i-am refuzat politicos și am venit în cameră pentru o scurtă reactualizare a cunoștințelor.
    Mâine va fi ziua care mă va ține cu sufletul la gură având examenul domnului Bryant care sunt sigură că a pregătit ceva pentru a mă sabota. Trebuie să găsesc variante de salvare altfel voi ajunge la mâna lui.
Îmi pierd privirea pe geamul de lângă pat văzând doar un gazon îngrijit și multe clădiri. Majoritatea studenților s-au dus la acel muzeu fiind intrarea gratis astăzi iar eu par singura viață din campus. Eu și paznicul Bobby care probabil se ascunde acum în cabina lui.
Ba nu, dacă mă uit mai bine, la intrare se află un tânăr în trening negru care pare să aștepte ceva sau pe cineva. Nici nu îl văzusem prima oară având culoarea hainelor la fel ca poarta Universității.
E puțin ciudat că eu mă uit la el din camera mea iar el e cu fața în direcția mea. Are gluga pe cap dar mă simt privită. Oare a văzut că mă uit ca o ciudată și a decis să se uite la mine?
Ar putea fi Vinny care a venit să îmi atragă atenția sau să continuăm discuția din baia fetelor. Mi-aș dori să am puterea ștergerii memoriei ca să îl fac să mă uite. N-aș mai face față unei astfel de discuții încă o dată. Aici mă refer din a mă abține să nu îl sărut cu patos.
În regulă, m-am lipit de geam aproape vrând să trec prin el fiindcă tipul în negru și-a trecut un deget pe linia gâtului, semn care semnifică omorârea cuiva. Dar nu e nimeni prin preajmă și încă mi se pare că se uită la mine. E vreun student care are chef de glume proaste?
Și-a dat gluga jos crezând probabil că e timpul să văd cine e, dar nu îi cunosc identitatea sau măcar scopul venirii aici.
    Nu e Vinny, acest bărbat e brunet și mult mai în vârstă decât el. Și deși sunt la o distanță considerabilă, soarele bătând asupra lui, îi văd ochii. Ochii lui care nu sunt verzi cum îi are Vinny. De fapt, unul din ei nu este verde.
Mă îndepărtez violent de geam, împiedicându-mă în propriile picioare și căzând pe covor.
Nu, nu are un ochi albastru și unul verde! Nu, nu e acel diavol care ți-a furat Raiul! Nu e el fiindcă nu ar putea să te găsească și nu ar avea motive să o facă. Decât dacă a venit să termine ceea ce a început în acea seară.
Cu mintea goală și inima în pioneze alerg spre ieșire tremurând cu tot corpul de spaimă. Vreau să mă conving că nu e el. Trebuie să văd cu ochii mei că doar mi s-a părut că irisul lui este diferit.
Ceea ce simt față de acel om este frică, mă poate răni așa cum mi-a rănit părinții, dar ura e mult mai mare decât orice sentiment. Și cred că tocmai acea ură nu mă îngenunchează și nu mă lasă să stau în camera mea și să plâng.
Ies din cămin cu ochii ațintiți spre poartă dar nu văd nimic. Unde e? Unde a plecat acel criminal?
-Bună ziua, domnișoară! Aveți nevoie de ceva?
Mă uit la Bobby care a apărut lângă mine, mă uit la poartă și nu înțeleg ce se întâmplă.
    A știut că o să vin după el și a plecat pentru a nu mă confrunta? Nu i-ar fi teamă de mine, ar putea să scape de viața din mine doar folosind mâinile.
-Unde e? Unde e bărbatul care stătea lângă poartă? Unde a plecat?
În piept am început să simt o minge de durere care se strânge, se strânge și se tot strânge. Din mine ar putea să iasă un urlet care ar speria tot campusul, nu vreau să îl mai văd niciodată în fața ochilor pe acel diavol.
-Nu știu despre ce vorbiți, domnișoară, nu a dat nimeni târcoale intrării!
Mi-am încleștat mâinile de uniforma lui Bobby și am început să plâng deși am luptat cu ținerea lacrimilor în frâu.
    Trupul tatălui meu căzând fără vlagă la pământ. Țipetele mamei care implorau să fie totul un vis nenorocit. Eu care vedeam doar negru în jurul meu.
    Nu mai pot trece prin asta încă o dată, nu mai fac față durerii atât de mari.
-Nu, era acolo, l-am văzut, avea un ochi albastru și unul verde! S-a uitat la mine și m-a amenințat! De ce nu l-ai văzut?
Oare am început să am vedenii? Oare sentimentele contradictorii în privința lui Vinny influentează apariția amintirilor din acea seară? Sau Bobby e cel care se înșeală iar eu am dreptate?
-Domnișoară, acesta este rolul meu, să supraveghez campusul și mai ales protejarea dumneavoastră pe timpul nopții. Cred că sunteți obosită, poate aveți nevoie de câteva ore de somn!
Sunt obosită, sunt atât de obosită că mă doare fiecare parte a corpului, dar nu accept că încep să îmi pierd mințile.
-Am crezut că a venit după mine...am crezut că îmi va face rău.
Bobby mă ia în brațe zâmbind la pieptul lui care pare o pernă bună în acest moment și îmi dau seama că este prima noastră conversație atât de lungă. Și în urma conversației el mi-a pus eticheta de "fata cu boli mintale".
-Aici nu vă poate răni nimeni, domnișoară, nu cât timp sunt eu aici! Am o armă și vă jur că nu mi-a fost frică niciodată să o folosesc!
Îl strâng în brațe simțind cum o să cad dacă nu fac asta și îi mulțumesc. Mulțumesc, Bobby, că ai grijă de noi orice ar fi!
Am nevoie de mătușa Caroline. Și din seara în care am fugit mâncând pământul din propria casă, n-am mai avut nevoie de ea atât de puternic niciodată.