Broken NOT dead

Capitolul 21

Numele părinților mei este gravat pe piatra din marmură lângă multe alte vieți pierdute.
Când privesc restul mormintelor din cimitir nu mă mai consider o victimă. Fiecare om îngropat a fost iubit de cineva. Văzând numărul decedaților îmi dau seama câți supraviețuitori au suferit cândva.
Noi oamenii suntem ciudați cum ne pasă atât de mult de cum arată un mormânt și cheltuim atâția bani când ne luăm rămas bun de la cei importanți.
Mătușa a angajat oameni care să înfrumusețeze locul în care părinții mei se odihnesc și poate că sună macabru ce voi spune, dar acest loc e cu adevărat frumos.
    Au fost puși îngerași în jurul crucii iar pe mormânt flori de toate tipurile și toate culorile au înflorit. Locul de odihnă al părinților mei e despărțit de vecinii lor prin câțiva stâlpișorii de un negru cu particule de sclipici.
Mătușa și-a luat una dintre cele mai scumpe rochii negre ale ei și nu a putut omite pălăria care lasă o plasă să îi cadă peste ochi. Pare o doamnă de la Curtea Regală!
Eu am ales doar o salopetă neagră, pe corp, dintr-un material lucios. De ce ar conta cum arăt? E una dintre cele mai îngrozitoare zile din viața mea!
-Dacă acel diavol nu i-ar fi omorât, acum aș fi dansat până m-ar fi durut picioarele cu mama ta!
Ochii amândurora au început să ne doară de la atâtea lacrimi iar unghiile mele sunt murdare de pământ din cauza căderii de mai devreme. M-am aruncat pe mormânt certându-i că m-au lăsat singură. Că din cauza unei singure seri am pierdut totul.
-William, îți privești acum copilul? Poți vedea cât de frumoasă și cât de inteligentă este?
Mătușa Caroline este varianta feminină a tatălui meu, iar eu semănând cu el, din exterior poate părea că femeia de lângă mine mi-a dat naștere.
Iris Bennett avea părul castaniu iar ochii ei erau albaștrii spre verde.
-Să fiți fericiți în Rai, noi vom fi bine aici pe Pământ! Îi voi oferi iubire și protecție lui Eden până ce inima mea din piept nu o să mai bată!
Într-un alt scenariu, aș fi putut veni singură la mormântul lor și aș fi rămas la pământ neavând cine să mă ajute să mă ridic. Dar o am pe această femeie cu suflet blând lângă mine. Poate că..nu am pierdut chiar totul.
-Ai auzit, scumpo? Vom fi bine, în regulă?
Mă întorc spre făptura care nu mi-a dat drumul la mână de la primul pas și mi-aș fi dorit să îi văd ochii. Dar probabil acea plasă acoperă durerea din ei, acesta este rolul ei.
-Ce vrei să spui? Sunt bine, nu? Voi deveni avocată și nu am încercat să dau pe gât un tub de pastile. Voi învăța să merg mai departe fără ei!
Pe crucea poate prea mare din fața noastră, lângă numele lor, se află și o poză. Am ales pentru tata cea mai reușită poză a lui când cântă la chitară iar pentru mama o poză în care zâmbește cu gura până la urechi. Erau frumoși, în interior cât și în exterior!
-Să mergi mai departe nu înseamnă să ai o carieră și să nu te sinucizi. Înseamnă să îți permiți să zâmbești. Să îți dai voie să guști măcar puțin din fericire.
Am gustat din fericire în fiecare zi. Până să fug din propria casă pentru a mă salva, am știut ce e fericirea.
Nu sunt idioată, știu că poți zâmbi și după ce ai rămas practic orfan, dar zâmbetele n-ar avea același motiv în spate. Și asta e de fapt ceea ce e dureros.
-Ce vrei să fac? Nu mai pot avea aceeași viață înainte de moartea lor și nici măcar nu știu dacă îmi doresc asta.
Ce agresiv mi-a dat drumul la mâini! M-a întors cu fața spre ea neașteptat iar acum chipul îmi e împrejmuit de mâinile ei. Poșeta ei m-a lovit ușor în stomac fiindcă s-a lipit de mine.
Tată, sora ta a fost întotdeauna atât de nebună?
-Nu, aceeași viață nu o poți avea, dar îți vei construi un nou început, poate că altfel, dar la fel de fericit. Alungi de lângă tine oameni care te vindecă doar pentru că te gândești doar la acel moment nenorocit!
-Fug de vindecare? Habar n-ai ce vorbești! Nu suport să stau în prezența oamenilor prefăcându-mă că totul e perfect și auzind dramele lor deloc dramatice.
Ar trebui să mergem spre casă. Am reușit să îmi încarc energia venind aici și trebuie să mă pregătesc pentru un test. Nu mă voi certa cu mătușa mea într-un cimitir.
-Jill și Oliver au reușit să te facă să uiți măcar puțin de trauma ta, îți plăcea să stai cu ei chiar dacă spui că erau enervanți. Ai fugit de ei fiindcă consideri că ei nu pot face față problemei tale. Ai fugit fiindcă îți e frică să zâmbești din nou.
Asta..nu..e adevărat. Jill nu îmi oferea liniștea de care aveam nevoie iar felul ei de a fi mult prea colorat nu se potrivea cu felul meu de a fi. Oliver era un aiurit a căror glume nici măcar nu erau bune.
Nu au dat naștere în inima mea lovită sentimente pentru ei. Nu...voiam să fim prieteni.
Mint. Am mințit în tot acest timp!
Am început să plâng știind că mătușa are dreptate.
    Jill e cea mai tare colegă de cameră din istoria colegelor de cameră iar Oliver e atât de pur încât e îngerul din viața ta.
-Nu plânge, draga mea, îi vei recupera, ai încredere! Trebuie doar să fii sinceră cu ei și să le spui ceea ce simți!
Vreau să fim prieteni. Vreau să împart camera cu Jill. Vreau să beau cafeaua dimineața cu Oliver.
Vreau să mă vindec.