Întâlnire cu duşmanul(Intrând în lumea vârcolacilor, Volumul II)

Capitolul 15: O ușă deschisă.

Un ger năpraznic de spărgea pietrele se întindea pe o distanță de mai bine de o sută de kilometri. Orice vânt, orice adiere, orice mișcare produsă de vegetația din jur făcea calvarul să fie mult mai puternic și mai greu de suportat. Totul era alb, fiecare brad, fiecare firicel de vegetație era îmbrăcat în frumoasa haină albă. Viscolul se întețise tot mai mult și era tot mai puternic pe măsură ce timpul trecea. Pe neașteptate un suflu de vânt puternic răscoli totul în jur făcând brazi din apropiere să se aplece de parcă s-ar închina și ar cere îndurare în fața naturii din care făcea parte. Suflul vântului ridica zăpada de pe mormanele pe care era pusă și o ducea cu el până când se întâlnea cu un corp suficient de mare încât să îl oprească.

În imensul perete de zăpadă și vânt o siluetă fantomatică se mișca încet și cu greutate. Fiecare pas al său era apăsat și greoi în timp ce natura îl punea la încercare. Gluga îmblănită ce îi acoperea capul îl proteja de mușcăturile neîncetate ale vântului iar ochelarii speciali pentru o asemenea vreme îi asigura puținul de vizibilitate de care avea nevoie cât să nu cadă într-o prăpastie. O mănușă foarte groasă se duela cu gerul pentru a ține la căldură mâna care ținea de marginile glugii. Urechile siluetei erau la adăpostul sigur oferit de o căciulă foarte groasă și călduroasă care se simțea rece din cauza temperaturii. În barba mare a bărbatului ce se chinuia să înainteze mai mulți fulgi de nea se hotărâseră să îl acompanieze și se prinseseră strâns de fiecare firicel. Părul lui negru primise același tratament iar acum era plin de mici țurțuri de gheață.

Într-un târziu, după multe ore de mers primejdios, în depărtare se zări o cabană. Bărbatul încercă să studieze puțin locul care îi va fi ca adăpost dar nu reuși să vadă nimic. În timp ce mergea încontinuu grăbi puțin pasul, noaptea era pe aproape iar temeperatura urma să scadă și mai mult.

După un drum ce păru o eternitate bărbatul ajunse la cabana ce îl putea salva. Pe fereastra mică de lângă ușă vedea slab o lumină înăuntru iar el nu mai rămase pe gânduri întrebându-se de politețuri. Bătu o singură dată în ușă în încercarea sa de a deschide ușa și intră. Un aer cald îl întâmpină de îndată iar el simți cum se apropie de un șoc terminc.

- Închide repede ușa, se auzi o voce grăbită dintr-un colț al camerei.

Bărbatul se întoarse și închise ușa cât de repede îi permiseseră straturile de haine de pe el care încercaseră să îi țină de cald. În timp ce se chinuise să închidă cât mai bine ușa de lemn simți cum vântul de afară îi era bine-venit pentru căldura ce îl cuprinse. Se întoarse cu spatele la ușă și își dădu gluga gecii albe jos ca mai apoi să își scoată ochelarii și căciula plină de zăpadă. Zăpada din părul lui negru și lung se topi de îndată iar acesta se udase. Își trecu o mână învelită în manușă prin barba ce devenise de îndată udă. Pe neașteptate un prosop îi acoperi fața. Luat prin surprindere dar și cu mulțumire își șterse părul ud și fața plină de zăpada topită.

- Mulțumesc, spuse el.

Vocea lui, voce pe care nu o mai auzise de ceva vreme, era groasă și vibrantă dar ușor răgușită. Dacă nu ar fi fost el și proprietarul cabanei ar fi crezut că vorbise o altă persoană.

- Ai străbătut cale lungă ca să ajungi aici, vorbi proprietarul cabanei.

Pentru câteva secunde se lăsase liniștea. Bărbatul încercase să privească persoana cu care vorbea dar o ceață densă îi acoperi ochii iar oriunde privea nu reuși să vadă nimic. Vocea pe care o auzise era una ciudată, o combinaţie între o voce feminină şi una masculină.

- Nu are rost să te strădui să vezi, n-ai să poți dacă eu nu vreau.

Bărbatul se liniști și privi în direcția în care auzi vocea proprietarului.