Poker Face

Prolog

    Un singur eveniment te poate aduce pe stradă. O singură zi te poate da peste cap. O singură oră îți poate decide viitorul. O singură secundă poate schimba totul.

    O singură secundă mi-a decis soarta şi mi-a dat complet viața peste cap. Secunda în care a murit fratele meu. A fost un moment decisiv şi încă este, dar trebuie să mă resemnez şi să trec peste, căci nu pot trăi în trecut. Viața merge mai departe, chiar dacă pare că se opreşte. Cu toate astea, golul din stomac format în urma pierderii suferite şi miile de lacrimi vărsate nu-mi dau impresia că pot trece peste, că pot uita ce a însemnat Oliver pentru mine. A fost sprijinul meu, sfătuitorul meu şi... fratele meu. Nu voi putea uita niciodată eforturile lui de a ne scoate pe mine şi pe mama din groapa în care ne aflam la momentul respectiv şi în care vom ajunge, din nou, în curând, din cauza lipsei banilor ce îşi face treptat simțită prezența.

   Oftând, pun o ultimă floare pe piatra de mormânt a lui Oliver şi o lacrimă amară îmi pătează obrazul, urmând cursul feței, până când cade pe cimentul înăuntrul căruia este îngropată persoana care mi-a fost alături la bine şi la greu şi care nu m-a judecat fără să cunoască bine situația. Era o persoană bună, mărinimoasă, ce ura inegalitatea care ne descrie pe noi ca oameni. Cu toții suntem nişte ființe rele, ce ştiu doar să spună vrute şi nevrute despre cine ştie cine, fără să îl/o cunoască bine. Ne dăm cu părerea, cu mult înainte de a afla povestea din spatele persoanei respective. Pentru că toți avem una. În spatele a ceea ce părem, se află ceea ce suntem cu adevărat. În spatele fiecăruia dintre noi există o poveste, un motiv ce ne-a făcut să ne schimbăm. Eu cred că toți ne schimbăm, fie pentru a fi pe placul altora, fie pentru a ne mulțumi pe noi înşine. Iar această schimbare este decisivă de cele mai multe ori. Ea ne "dictează" viitorul. Pe baza ei se întâmplă o groază de lucruri, mai bune sau mai rele.

    Simt cum îmi cedează picioarele, dar le forțez să-mi asculte ordinele de a face cale întoarsă şi de a pleca din locul în care nu mă pot abține să nu plâng. A însemnat mult pentru mine, e ca şi cum eram inseparabili, iar acum suntem forțați să ne despărțim.

    Încă nu pot să cred că m-a părăsit şi a ajuns în ceruri. La cât de bun a fost pe toată durata vieții, nu mă îndoiesc că se află în rai şi se bucură de roadele faptelor sale extrem de cumpănite şi altruiste, care, în schimb, i-au adus numai necazuri în trecut. Cum de mereu oamenii care fac bine, duc viețile cele mai grele? Nu voi afla niciodată, dar nici nu vreau. Prefer să trăiesc clipa şi să mă bucur de moment, lucru de care nu mai sunt atât de sigură. De când fratele meu m-a părăsit, parcă toate culorile din viața mea s-au estompat şi au fost înlocuite de alb şi negru, combinația mortală care reprezintă binele şi răul. Problema este, însă, că există mai mult negru decât alb. Să fie oare viața veşnică răsplata pentru rezistarea în fața greutăților din timpul pe Pământ?

    Închid ochii şi încerc să-mi eliberez mintea ce este încățuşată de gânduri pesimiste şi triste. Nu mai pot continua aşa. Nu o pot lăsa pe mama să se descurce singură cu un salariu atât de mic şi cu numeroase restanțe la bancă. Va trebui să-mi găsesc de lucru şi voi accepta orice job, indiferent că mă voi înjosi în cel mai rău hal. Sunt dispusă să fiu de acord cu orice îmi iese în cale, atâta timp cât am garanția că vom duce o viață cât de cât bună şi fără lipsuri. O să fiu Oliver.