Poker Face

Capitolul 30

    Merg şi eu pe urmele lui Milo, dar la viteza pe care o am şi la agitația de jos, nu m-aş mira dacă l-aş pierde din vedere în secunda în care voi călca pe ultima treaptă. Sunt convinsă că domnul Hall deja mă are trecută pe lista neagră, dar sincer, nu sunt deloc speriată. Nu îmi poate face nimic fizic, iar de concediere nu-mi prea pasă, cu toate că ar trebui. Nu mă înspăimântă ideea că nu voi mai veni la cazino, însă ideea că nu îi voi mai vedea pe Ivy şi Theo da. Ei sunt singurele lucruri care mă mai țin aici, căci altfel aş fi dezertat de mult timp.

    Habar nu am de ce îl caut pe Milo, dar cert e că mă pot pune cu uşurință în locul lui şi să îi simt repulsia față de femeia cu care o înşeală tatăl lui pe mama sa sau căreia îi acordă mai multă atenție şi îngrijire decât propriului fiu. Îmi imaginez cât e de dureros, iar asta mă face să mă gândesc că toți avem o poveste în spate. Toți am fost marcați de un lucru semnificativ din viața noastră. În cazul meu, de moartea lui Oliver, iar acum când privesc înapoi, parcă nu îmi mai vine să plâng. Credeam că viața mea s-a sfârşit, că nu mai pot trăi, dar mi s-a dovedit contrariul. Mi-am construit o viață total diferită de cea de dinainte, cea în care era şi el inclus, şi nu sunt nefericită. Nici pe departe. Sunt mulțumită, în ciuda lipsei banilor, pentru că, în fact, banii nu aduc fericirea. Poți avea şi toate milioanele din lume, fiindcă dacă ai case şi maşini, toți te vor iubi pentru ce ai, nu pentru cum eşti tu. Trist, nu-i aşa?

    Faza e că simt că trebuie să fac ceva. Iar acel ceva, deşi e periculos şi total nebunesc, e să vorbesc cu Milo. Ca om, simt nevoia să-i ofer o mână de ajutor când are nevoie de ea. Iar acum consider că e momentul. Bine ar fi dacă l-aş găsi!

    —Pe cine cauți, iubito?

    Mă opresc instantaneu şi încremensc. Oricât de mult mi-aş fi dorit să nu se afle aici, în momentul ăsta, uite că o face. Aş putea spune că sunt dezamăgită, deoarece mă aşteptam la o replică mai bună, marca Aryan, dar sunt prea distrasă de inima care a luat-o razna. Deja îmi transpiră palmele!

    —Dacă l-aş găsi, poate ți-aş spune! răspuns acidă, privindu-l inocentă pe sub gene.

    Vine în fața mea, aplecat puțin înspre mine, în modul acela intimidant caracteristic lui. Ceva deloc neobişnuit.

    —Deci e un el, afirmă brunetul, căci blond nu îi mai pot zice, deoarece culoarea blondă s-a dus aproape în întregime, cea naturală ieşind în evidență.

    Arată la fel de bine şi aşa. Poate mult mai bine. Are acel aspect întunecat ce emană răutate. Cu toții ştim că cele mai multe fete sunt atrase de băieți cu astfel de look-uri. Speram ca eu să fiu excepția şi să nu mă las distrasă de astfel de oameni.

    Zâmbesc strâmb şi fals, mutându-mi greutatea de pe un picior pe altul. Acum a devenit brusc vorbăreț?

    —Da, e un el, îi confirm, privind atent în ochii lui mijiți. Degeaba încerci să pari gelos, nu eşti prea convingător.

    Colțul buzelor i se ridică, iar eu îmi pun mâinile în şolduri. Bat din picior, aşteptându-i reacția, dar aceasta, surprinzător, nu apare. E prea calm şi tăcut după ce era pornit să înceapă o conversație în contradictoriu. Speram să-l prind pe un picior greşit şi eventual să-l fac să clacheze, dar se dovedeşte mai vigilent decât mi-aş fi imaginat.

    —Recunoaşte că ți-ar plăcea să fiu.

    Rânjeşte, palmele lui făcându-şi drum spre talia mea, strângând-o cu forță. Din nou, obține acel efect pe care îl vede că îl am de fiecare dată când mă atinge. Gura mi se usucă, palmele îmi transpiră, gândurile mi se risipesc. Totul e într-o ceață desăvârşită, muzica se dizolvă, doar vocea lui şi el în întregime fiind singurele lucruri pe care mă mai pot concentra.