Poker Face

Capitolul 9

    —Te-am scăpat din mână, Violet, iar asta nu e în regulă! spune mama supărată, cu o privire feroce ce îmi face pielea de găină, deşi mama nu mi-a insuflat niciodată spaimă.

    —La ce te referi, mamă? întreb, chiar dacă sunt mai mult ca sigură că ştiu răspunsul.

    Va zice exact lucrurile de care îmi este ruşine, dar la care nu voi renunța, pentru că dacă aş face-o, ar înseamnă să renunț şi la ea, la mama mea, ceea ce nu ar fi corect din partea mea.

    —Pleci târziu, mă minți şi te comporți foarte urât. Ce e cu tine?

    Inspir adânc aer în piept, dar răspund imediat, deoarece altfel aş da impresia că nu sunt sigură pe mine şi ar trebui să fac multe eforturi pentru a o convinge.

    —Nu e nimic cu mine. Nimic nu e diferit! încerc să o liniştesc, dar eşuez lamentabil, căci ea se înfurie şi mai tare dovadă a minciunii mele. Am intrat în belele.

    Aşa cum li se întâmplă frunților luptătorilor de box când ei sunt foarte concentrați la joc, aşa a fost şi cea a mamei, devenită acum o masă mare de linii ce se întâlnesc haotic şi care nu par să se hotărască ce drum să aleagă, ajungând să se răspândească în acest mod peste tot.

    —Cum nu e nimic diferit? Totul e diferit, murmură, cu tonul extrem e calm, contrar celui de mai devreme. Nimic nu mai e la fel, de fapt.

    Îmi plec capul. Are dreptate. Totul e diferit. Nimic nu mai e la fel. Dar ce pot eu să fac în privința asta? Nici eu nu mai sunt aceeaşi. Sunt schimbată din cauza morții lui Oliver. Nici nu se putea să nu se schimbe nimic. Când un lucru care odată era acolo nu mai e, este extrem de greu să te obişnuişti. Să te dezveți de vechiile activități nu se învăță de pe azi pe mâine, ci într-un interval mărişor de timp. Cele câteva luni deja trecute nu mi-au fost suficiente.

    —Mamă, nu e aşa...

    —Ştii ce, nici nu are rost să discutăm!

    Pleacă, închizându-se din nou în camera ei. Cum de stric mereu totul? De ce nu pot niciodată să fac în aşa fel încât să salvez situația? Nu am fost niciodată bună cu vorbele, iar la capitolul conversație sunt praf. Nu mă pricep deloc şi sunt conştientă că am de pierdut în felul acesta. Nu ştiu cum să mă schimb, să reuşesc să fiu mai sociabilă şi mai sigură pe mine. Întotdeauna l-am avut pe Oliver lângă mine să mă sprijine şi nu a fost nevoie să vorbesc eu în situațiile dificile. El prelua situația în mâinile lui şi îşi asuma responsabilităţile, nelăsându-mă niciodată pe mine. Dădea dovadă de o grijă frățească nemaipomenită, dar care poate nu era atât de benefică. De pildă, acum îmi este greu să mă descurc în societate de una singură şi nu are cine să mă mai ajute. Poate dacă eram învățată de mică...

    Mă sprijin de canapea, punându-mi capul în mâini. Am nevoie să-mi limpezesc mintea pentru a mă gândi bine la ce am de făcut cu mama. Nu o pot lăsa aşa, trebuie să-i demonstrez cumva că nu e nimic cu mine, deşi e. Urăsc să o văd tristă... Cu fiecare cuvânt chinuit rostit de gura ei, inima mi se fărâmă puțin câte puțin. Nu sunt insensibilă! Am şi eu sentimente, poate exagerate şi dramatizate uneori, dar oricum ar fi, mă doare. Sufăr când cei dragi mie sunt la ananghie şi aş da orice să-i ajut.

    Mă ridic, îmi iau cheile şi ies afară, dornică să iau o gură de aer şi să scap pentru puțin timp de presiunea pusă asupra mea care simt că trage în jos, spre adâncuri ce vor să mă înghită. Merg încet, fiind atentă la tot ce e în jurul meu şi sunt uimită de fericirea întipărită pe fețele majorității trecătorilor. De ce e toată lumea atât de bucuroasă? E doar paranoia, sau am impresia că toată lumea este cumva împotriva mea şi se bucură de necazul meu? Nu, ei nu mă cunosc! De ce s-ar veseli de ceva şi de cineva pe care nu-l cunosc?