Poker Face

Capitolul 11

    Lacrimi mi se adună în colțurile ochilor la gândul că una din puținele amintiri rămase de la fratele meu ar putea fi compromisă. De fapt, nu ar putea, este compromisă. Mâinile îmi sunt înfipte în pământ, încercând să materializeze din nou brățara pe care cu puțin timp în urmă o aveam la mână, bucurându-mă de sentimentul de linişte, adorație şi divinitate ce mi-l oferea. Credeam că astfel puteam considera că-l am aproape, dar ruperea cadoului de la el mă demoralizează. Uşor-uşor amintirile lui se pierd... iar eu odată cu ele. Ele îi țineau amintirea vie, mă făceau să cred că el încă se află printre noi, că nu a ajuns în Ceruri. Odată ce ele dispar, visele mele cu el se vor rări, iar ulterior, numele îi va fi uitat. Cine ar vrea ca o persoană ce odată constituia centrul universului său, să fie pur şi simplu uitat?

    Las baltă mărgelele şi totodată toate memoriile, ridicându-mă şi ştergându-mi lacrimile. Nu mai am nevoie de regrete şi suspine. Sunt bine aşa cum sunt, trebuie să mă îmbărbătez! Mă întorc spre prietenii mei, schițându-le un zâmbet slab pentru a-i asigura că sunt bine. Trec pe lângă ei şi mă aşez pe o buturugă, nepăsându-mi de "pericolele" de pe ea, ca de exemplu furnicile, pe care eu le găsesc destul de inofensive, dar care îți pot pătrunde în cine ştie ce locuri şi pot produce bla bla bla.... Nu mă pricep la astfel de lucruri.

    —Violet...

    Mă uit la Ivy, văzând compasiunea şi mila cu care mă priveşte. Dau uşor din cap, semn al dezaprobării asupra reacției ei.

    —Theo nu voia să se întâmple aşa. E prost. A înțeles pescuit în loc de picnic şi şi-a luat undița cu el!

    Pentru a exemplifica faptul că Theo e prost, îi dă o palmă peste cap, de care el nu se aştepta, pierzându-şi echilibrul şi aproape căzând pe jos. Râd slab, dar nu fiind în totalitate sigură de acțiunile mele. Ar trebui sâ plâng? Să mă simt ca şi cum lumea s-a terminat? Ei bine nu o fac. Din nu ştiu ce motiv, sunt foarte calmă, ceea ce mă sperie. Nu ştiu ce reacție aş fi presupusă să am, însă cert e că nu merită să-mi alarmez prietenii pentru un asemenea fleac. E adevărat că doare, însă nu a fost intenționat.

    —Nu fi tristă. Nu am vrut să-ți agăț brățara cu undița.

    Theo vine mai aproape de mine şi se pune în genunchi în fața mea. El nu are nicio vină, nu e ca şi cum ar fi făcut-o intenționat. De ce ar vrea să mă agațe cu undița?

    —Nu e nimic. Ştiu că nu ai vrut, murmur, ferindu-mi privirea de a lui, nu pentru că nu l-aş crede, ci pentru că vreau puțin spațiu şi nişte intimitate. Îmi doresc puțin timp singură.

    —Cumva brățara aia avea valoare sentimentală? întreabă blonda dându-l mai încolo pe băiat, mai mai să-l dărâme la pământ, astfel luându-i locul.

    Trebuie să-i spun. Ce rost are să mă ascund?

    —Da, avea. Era dăruită de către fratele meu mie.

    Mă ascund de ochii iscoditori ai prietenei mele, nevrând ca ea să-mi vadă durerea, care, dacă mă gândesc mai bine, e cam evidentă, căci nu mă pricep deloc la mascat sentimente. Ar trebui să iau lecții de la Aryan, doar el e mastrul figurilor impasibile.

    —Îmi pare rău... începe el, dar îl opresc cu un semn al mâinii, căci nu vreau să mai lungesc povestea sau să mai dramatizez. Probabil că el îmi interpretează gestul ca o dovadă a nemulțumirii mele, însă dacă aşa vede el, se înşeală.

    Sunt din fire o persoană dramatică, ce face mare tam-tam din nimic pentru ca mai apoi să realizeze că de fapt era pe moment şi reacția mea este nejustificată. Mă las dusă de val prea des, aşa că acționez din impuls, după cum îmi dictează inima, nu după cum spune creierul că ar fi mai raţional. Nu gândesc şi ajung să regret.