Poker Face

Capitolul 6

    —Gata cu serviciul pe ziua de azi, mă anunță Ivy, venind spre mine, cu o tavă într-o mână şi cu cealaltă ocupată cu ținutul cămăşii a cărei nasturi s-au rupt cu puțin timp în urmă. Deşi ai zice că blonda e tipul femeii uşuratice, care se îngrijeşte de propriul aspect, nu e aşa în totalitate. Are bunul simț, în ciuda faptului că lucrează într-un astfel de loc.

    E trei. Mă aşteptam să fie mai lungă tura, dar mna, Milo a făcut programul, el decide. Aceasta e dovada că şeful face legea. El decide ce şi cum, el e capul tuturor, în teorie. Faptul că numărul nostru de ore nu e echivalat cu cel al cazino-urilor normale, demonstrează exact faptul că Milo nu e normal. Poate e vârsta mult prea mică pentru o astfel de afacere sau chiar ideea aceasta de scoatere din context, dar cert e că nu e nimeni să nu fie mulțumit.

    —Nu ai de gând să te schimbi? întreabă Theo mirat.

    Trebuie să mă duc acasă, dar nu vreau! E total absurd şi infantil din partea mea, dar în principiu fuga de datorii e ceva complet specific ființei umane. Tindem să ne depărtăm de probleme şi de ceea ce avem de rezolvat, tocmai pentru a ne uşura viața.

    —Ahm... ba da. Doar că..., încep, dar nu ştiu cum să-mi duc la sfârşit propoziția. Ce le-aş putea spune? Că mama mi-a interzis să mă dau jos din pat şi că eu mi-am încălcat promisiunea? Sau că ea nici măcar nu ştie că lucrez?

    —S-a întâmplat ceva?

    Mereu se întâmplă! răspund cu părere de rău în gând.

    —Nu, sigur că nu! mă grăbesc să răspund din pură politețe, chiar dacă ştiu foarte bine că spun o minciună gogonată.

    —Ok, adaugă el fără viață şi mergem împreună spre ieşirea din clădire. E unul din acele momente în care eşti convins că orice ai face, nu ai nicio şansă să scoți o vorbă de la partenerul tău, motiv pentru care Theo nu insistă.

    De data aceasta am fost mai pregătită şi mi-am luat o geacă mai grosuță.

    He! Am anticipat bine!

    Rânjetul care mi se aşternuse pe față îmi piere de îndată ce îl zăresc pe Aryan sprijinit de maşina lui luxoasă şi aşteptând. Oare pe cine? Îmi feresc privirea de el, dar la naiba de pot să mă uit în altă parte! Modul în care hainele i se aşează perfect mă înnebuneşte, pur şi simplu. De ce mă atrage atât de tare când nici nu ne cunoaştem bine? Tot ce îl înconjoară e un mister, astfel că noi, fetele de liceu, într-un mod copilăresc, ne-am dori un iubit ca el. Ne-am dori ceva nou, un mister. Repet, e o copilărie.

    Ivy tocmai iese din clădire şi din cauză că stateam în uşă se loveşte de mine, mai-mai să mă răstoarne. Văzându-l pe băiatul extrem de frumos ce se holba la noi, aceasta îşi îngustează ochii, privindu-l cu furie. Înțeleg că el e un băiat rău, dar ce a făcut atât de rău încât să câştige ura ei?

    El se ridică şi vine înspre noi, inima micşorându-mi-se cu fiecare pas făcut de el, palmele transpirându-mi din cauza sentimentului de anticipare şi nerăbdare. De unde provin acestea, nu pot spune.

    —Te duc eu acasă! spune hotărât, nelăsând loc de obiecție şi adresându-mi-se direct mie.

    —Ba nu. Ea merge cu noi! Ivy se răsteşte la el, cauzându-i lui o expresie curioasă şi întrebătoare, dar şi neîncrezătoare față de tupeul pe care aceasta l-a avut.

    —Serios? zic eu nedându-mi seama ce încearcă ea să facă, dar am o bănuială că e pentru a mă ține departe de el şi îi sunt profund recunoscătoare pentru grijă şi preocupare, deşi subconştientul țipă aberații cum că Ivy ar fi geloasă şi l-ar vrea pe blond doar pentru ea. Trebuie să fie aberații.