Poker Face

Capitolul 4

    —Nu ştiu ceea ce crezi tu, dar am impresia că am o idee despre ce se întâmplă în mintea ta. Aşa că, nu e ceea ce crezi tu.

    Ea oftează frustrată şi mă trage la baia de la parter, unde îmi şterge cu grijă rimelul întins pe care nu avusesem timp şi nici dispoziția să-l retuşez. Aranjatul nu e punctul meu forte, deci dacă aş fi pus eu mâna pe un şervețel, nu era de bine.

    —Milo mi-a dat liber, îi spun în şoaptă, sperând din tot sufletul să nu mai fie nervoasă. Ea doar dă din cap şi îşi continuă treaba.

    Comportamentul ei e bizar, dar nu pot comenta. Fiecare dintre noi are felul propriu de a fi, mai ciudat sau mai "normal". Noțiunea de normalitate e supraapreciată şi nefolositoare, căci din perspectiva cuiva un m poate fi normal, dar din a altcuiva, acelaşi om poate fi anormal. Aici e vorba de interpretare.

    Ies în frigul de afară cu hainele nu tocmai groase pe care mi le-am luat de acasă şi mă blestem că nu m-am gândit să-mi iau o geacă sau un palton. Nu obişnuiesc să-mi fac griji pentru propria persoană, însă ar trebui să încep să o fac, fiindcă vârsta la care voi fi numită "independentă" se apropie. Îmi trec mâinile peste tot corpul, încercând să mă încălzesc, într-o autoîmbrățişare. Merg cu paşi apăsați după principiul "alergarea te încălzeşte" dar fără folos, căci atmosfera extrem de rece mă învăluie tot mai mult cu fiecare secundă trecută. Undeva la colțul străzii, o maşină trece în viteză pe lângă mine, udându-mă din cap până-n picioare.

    Azi clar nu e ziua mea norocoasă.

    Scârbită şi furioasă, dau din mâini ca o disperată, vrând să scap de murdărie. Sunt plină de apă de ploaie ce a stat pe jos. E "normal" să nu mă bucur. Contrar stării mele, aud un râs şi mă întorc, unde dau de Aryan zâmbind, sprijinit de perete cu picioarele încrucişate. Arată atât de bine, iar eu sunt udă toată. Ironia sorții.

    —Probleme cu ploaia? întreabă amuzat, privindu-mă ca pe o glumă sau mai ştiu eu ca pe ce.

    Îmi plec capul în pământ, umilită. Se simte ciudat să fiu văzută aşa de cineva care mă ştie, în sensul de "am făcut cunoştință".  E ca şi cum ceva înlăuntrul meu se răscoleşte, iar stomacul mi se strânge şi ritmul inimii îmi accelerează imediat. Două degete îmi ridică bărbia pentru a-l privi în ochii lui căprui care parcă pătrund adânc în mine, rezolvând puzzle-ul care e viața mea. Acest mozaic de sentimente ce mă întrepătrund îl numesc copleşitor, căci orice părticică din mine îşi doreşte altceva, totul constând într-o învălmăşeală amețitoare de senzații.

    —Of, Violet! De ce nu mă laşi să te aud? Te sperii cumva? întreabă confuz şi curios, având sprânceana ridicată şi mâna aşezată pe obrazul meu devenit recent roşiatic, dezmierdându-l.

    Îmi trag uşor fața într-o parte pentru a scăpa de atingerile lui pătimaşe ce nu-mi dau pace şi mă vrăjesc, dar el, anticipându-mi mişcările, îmi cuprinde chipul cu ambele palme, țintuindu-l ostatic şi nelăsându-l să-l părăsească. Un gând mi se repetă în minte la nesfârşit, ca o mantră: De unde îmi ştie numele?

    Mă uit atent în ochii lui, complet fermecată de privirea lui de caramel, pe care o pot descrie ca mistuitoare. Percep această situație ca fiind asemănătoare cu toate momentele mele anterioare cu băieții care au avut într-o mai mică sau mai mare măsură o pasiune pentru mine. Aryan e încă un necunoscut pentru mine, unul foarte frumos, ce-i drept, dar deşi creierul meu este convins de asta, tot face o conexiune între clipele de atunci şi cea de acum.

    Îmi retrag capul, vrând să nu mai fiu intimidată de el, fiindcă nu se ştie ce urmări poate avea acest lucru.

    —Vrei să te duc acasă? întreabă, iar eu fac ochii mari, distrasă de la orice gând de mai devreme.