Poker Face

Capitolul 19

    Aprind micuțul televizor, neavând nicio idee de activitate pe care aş putea s-o execut. Am o presimțire ciudată cu privire la ziua de azi şi mă întreb dacă e Aryan cel care-mi induce această teamă sau nu. Simt că nu va fi o zi ca oricare alta, una în care dimineața mă trezesc târziu, apoi o evit pe mama pe cât posibil, urmând ca apoi, pe seară, să plec la cazino. Nu, azi va fi diferit. Asta îmi spune subconştientul, care, am impresia că a cam înnebunit după evenimentele cu Aryan.

    Seara noastră a fost frumoasă, dar nu pot spune cu mâna pe inimă că ceva se va schimba. Am ieşit împreună, m-a ținut în brațe şi am râs unul de celălalt, însă asta e tot. Nimic nu e diferit. Rămânem la relația de client - chelner în care suntem prinşi de ceva vreme. Mă simt ciudat în această postură, de a fi apropiați şi de a-l plăcea, dar nu mă pot plânge. Sunt mulțumită că legătura noastră nu a evoluat îndeajuns de mult încât să-mi constituie dependența sau să vreau să fie mereu cu mine. Nu! El e doar cel care mi-a intrat în cap, ca o obsesie care trece mai repede decât vântul. Mă forțez să cred că e ceva adolescentin, o iubire ce durează extrem de puțin, dar care de obicei lasă răni urâte în urmă. Sper măcar ca ultima parte să nu se îndeplinească.

    Văd un titlu de ştire scris cu majuscule țipătoare de un galben mult mai aprins decât cel al taxiurilor şi hotărăsc să-i dau atenție, din lipsă de interes pentru orice altceva. Aparențele înşeală, scrie acolo. Subiectul îmi atrage atenția, aşa că ascult. Se povesteşte despre cum un adolescent, care părea atât de cuminte şi la locul lui, a comis un fapt violent, bătându-se cu colegii lui de liceu, dovedind astfel afirmația adusă de prezentatoare. Are dreptate. Aparențele chiar înşeală, destul de amarnic în situația aceasta, căci persoana de la care te aşteptai cel mai puțin să stârnească o încăierare, fix acela a fost vinovatul. E o chestie des întâlnită în viața de zi cu zi. Am văzut şi în filme cum cel mai bun prieten te înjunghia pe la spate, în sensul metaforic vorbind. Cred eu că e puțin dubios când se întâmplă astfel de lucruri, altfel nu am mai avea încredede în nimeni şi am fi toți nişte urâcioşi precauți.

    Mă foiesc neliniştită pe canapea, sentimentele de înfiorare devenind tot mai puternice, iar un gol mi s-a format în stomac. Ceva e în neregulă, simt asta. E unul din acele momente când am acea premoniție legată de evenimentele ce urmează să aibă loc, însă oricât de agitată aş fi mă forţez să rămân calmă şi cu picioarele pe pământ.

    Mă ridic de pe canapea, făcându-mi drumul înspre geam. Mă sprijin de calorifer, privind pierdută în zare. Dacă pe fundal s-ar auzi o melodie tristă, deprimantă, ar fi un moment perfect de contemplare. Ritmul bătăilor inimii îmi încetineşte pe măsură ce mintea îmi e din nou acaparată de gânduri şi amintiri, unele plăcute, altele mai neplăcute, dar care mă mențin neutră, pe acea linie dintre fericire şi tristețe.

    Aud o bătaie scurtă în uşă, întreruptă, şi, surprinsă ce-i drept, mă duc fără tragere de inimă. Deschid, în față apărându-mi o persoană cu un chip familiar. O blondă spălăcită, cu mâini lungi şi subțiri, picioare acoperite de o pereche de blugi sfâşiați, ochi albaştri, buze ce şi-au pierdut culoarea. Îmi ridic sprâncenele, uimită de vizita acestei necunoscute, ce îmi aduce totuşi aminte de cineva, însă nu sunt sigură de cine. Trăsăturile ei mă fac să cred că am numele ei pe limbă, dar oricât mă străduiesc, tot nu-mi pot aminti.

    —Sunt... Mia, zice ea cu vocea tremurândă şi înecată în lacrimi, mâinild tremurându-i mai tare ca varga.

    O secvență din viața mea îmi trece ca un fulger prin minte. Mia. Iubita fratelui meu. Acum chiar o recunosc! Toate clipele în care am avut "onoarea" de a o avea prin preajmă îmi împuiază capul, însă nu într-un mod supărător, ci ca pe ceva neaşteptat, surprinzător. Ne înțelegeam bine până să pierdem legătura din cauza tragediei...