Poker Face

Capitolul 18

    Deja presimt hărmălaia şi muzica dată tare care mă aşteaptă, conturând o atmosfera asemănătoare celei de la cazino, cu care m-am obişnuit, dar pe care o disprețuiesc ireversibil. Nu-mi doresc sub niciun fel o altă seară în care să fiu înconjurată de jocuri de noroc şi bărbați scârboşi ce salivează după fete mai mult dezbrăcate decât îmbrăcate. E ceva neplăcut şi mai ales care mă forţează într-un fel să urăsc tot ce ține de baruri şi asemenea locuri. Nici înainte nu eram o adeptă al acestor spații, însă acum pot admite cu convingere că dacă nu aş avea nevoie de bani cu care să o ajut pe mama, nu aş mai călca în ele.

    Mă fâstâcesc emoționată prin parcare, aşteptându-l pe Regele Wright. Nu stau de mult timp aici, dar sentimentul de anticipare şi cel de teamă mă rod pe dinăuntru, mistuind orice urmă de speranță rămasă. Sesizez cum un gol mi se formează în stomac, dându-mi peste cap toate simțurile. Îmi mut greutatea de pe un picior pe altul, contemplând la cum va fi îmbrăcat Aryan şi la părul lui răvăşit şi blond în care mi-aş dori să-mi pierd mâinile. Simt cum o iau razna cu fiecare secundă stată aproape de el, transformându-mă în ceva diferit de care eram înfricoşată anterior.

    O primă stea apare pe cerul ca smoala, o luminiță printre multe altele, însă specială pentru locul în care se află. Se deosebeşte irefutabil de celelalte prin frumusețea incontestabilă şi prin familiaritatea şi căldura pe care le emană. Uşor-uşor, oraşul este învăluit în întuneric şi un cântec melodios acompaniază în surdină pacea. Ador imaginea oraşului cufundat în noapte, cred că mai mult datorită luminilor ce pentru mine constituie simbolic speranța ce nu moare în zile negre. Speranța care continuă să existe, deşi totul din jur se năruie şi pare să nu mai aibă rost.

    Maşina obişnuită a lui Aryan se opreşte în dreptul meu, cu un sunet scârțâitor. Uşa din dreapta se deschide dinăuntru, dovedind nepolitețea şoferului. Mormăi o înjurătură imperceptabilă în timp ce mă urc pe scaun, netezindu-mi rochia pe care am decis în ultimul moment să o iau. Nu eram sigură în privința ei, neştiind ce fel de loc va fi cel în care mă va duce Domnul Pericol, dar analizând preferințele lui, m-am hotărât rapid. Nu ştiu ce părere fac, cât de elegantă sau copilărească par, însă sincer, nici nu mă interesează. Sunt undeva unde nu ar fi trebuit să fiu şi unde am fost mai mult obligată să merg decât am vrut eu.

    Îmi întorc fața către geam, nu înainte de a repera rânjetul pervers întins pe chipul lui la vederea îmbrăcăminții mele. E doar o rochie puțin mai sus de genunchi, fără dres! Nu e ca şi cum îl voi lăsa aproape de acel loc. Nu îi iau în seamă privirea mistuitoare, ci mă axez pe imaginea mişcătoare a copacilor ce trec mai rapid decât vântul din cauza vitezei automobilului. Vreau să mă concentrez pe ei, dar gândurile îmi sunt umplute de comştință ce pare să îi imite vocea lui Stacy.

    Oh serios! Cu toții ştim că îl placi. De ce te mai ascunzi? Ai voie să-l priveşti în ochi... Cine ştie? Poate se îndrăgosteşte şi el de tine şi nu mai rămâi fată bătrână cu pisici.

    Îmi cert jenată propriul subconştient. Tăcuse de ceva vreme, făcându-mă fericită, însă apare în momentele cele mai nepotrivite, fix atunci când nu am nevoie de vreo remarcă supărătoare cu privire la defectele mele. Ştiu deja câte am, nu e necesar să-mi aminteşti, scorpie ce eşti! Tace, iar eu execut un dans imaginar al victoriei. Bam, m-am învins! spun, apoi aud ca un ecou în cap cuvintele: Ai grijă ce zici. Sunt prezentă aici tot timpul.
De data aceasta eu sunt cea care tace. Subconştientul a câştigat, mi-e şi silă s-o accept.

    —Nu spui nimic? întreabă domnul Pericol, fără rânjetul său obişnuit pe chip, ceea ce mă miră într-o oarecare măsură, dar faptul că îşi schimbă des starea nu e ceva care să mă uimească.