Poker Face

Capitolul 23

    Nu înțeleg nimic din cărțile pe care le țin strâns în mâini. E o totală învălmăşeală atât în capul cât şi în corpul meu. Aryan mă îndrumă şoptind ce să fac, dar nu reuşesc să-mi dau seama care este legătura între aceste piese din jocul stupid numit poker. Nu numai că sunt bulversată de aranjamentul cărților de pe masă şi din palmele mele, pe deasupra mai trebuie să mă concentrez să învăț să joc acest joc când Aryan e sub mine, cu mâinile înconjurându-mi talia. Cum aş putea să mă concentrez în astfel de condiții?

    Nu văd nicio corelație, iar asta e extrem de frustrant. Îmi dau seama ce greu le e celor care îl joacă şi nu pot să nu mă întreb cum de Aryan câştigă de fiecare dată. Deocamdată pare imposibil şi complet lipsit de sens şi logică.

    Până în momentul actual am dat lovitura de cam trei ori, combinațiile finale fiind compuse din cinci cărți de joc ce nu par să aibă vreo legătură. Pur şi simplu nu o văd!

    —Prima, şopteşte blondul vopsit, la care eu îl ascult, lăsând jos cartea indicată de el, devenind tot mai confuză.

    Am în mână un K, un Q, un J, un 10 şi un 7, toate de inimă roşie. Primele patru sunt în ordine descrescătoare, însă ultima chiar nu are ce căuta, probabil acesta fiind motivul pentru care jocul încă nu este gata. Aş putea spune că sunt foarte aproape de combinația câştigătoare, dar în celelalte runde am ieşit victorioasă având un alt set de cărți, o altă combinație. Probabil există un tipar, o regulă, dar ce-i drept, nu am putut fi atentă, căci stând în poala unui băiat atractiv care are o față adorabilă în timp ce se gândeşte, este cam complicat. Eram mai tot timpul distrasă de mâinile lui ce îmi atingeau ferm şoldurile, de picioarele care se încordau şi de umflătura dintre ele pe care jur că am încercat s-o ignor.

    Execut tot ce îmi dictează, ajungând să las pe masă şi lucrurile pe care le țineam în mână de mai bine de douăzeci de minute şi de care abia aşteptam să scap.

    —Cum? Cum e măcar posibil aşa ceva? zice Edward dezamăgit de el şi totodată frustrat. Cum te poți concentra cu o fată pe tine, iar eu cum de nu te pot bate nici măcar o dată? spune, punându-şi mâinile în păr, trăgând uşor de el.

    —Se numeşte talent înnăscut, zice Aryan, rânjind plin de sine.

    Îmi vine să îi dau o palmă pentru a-l readuce la realitate, dar mă abțin.

    —Eu l-aş numi mai degrabă noroc chior, şuieră crețul de-a dreptul nervos.

    Reacția lui e justificată, dacă stau să analizez situația. E deziluzionant să pierzi în şir atâtea meciuri, fără cam nicio şansă de câştig. E un sentiment deloc plăcut, care te face să îți pierzi încrederea în tine, în cazul persoanelor slabe de înger, ca să le numesc aşa. Nu zic că e şi cazul lui Edward, dar vorba aceea: "tot ce se poate".

    —În fine, oftează cel de lângă mine, aşezându-şi dureros de tare palmele pe coapsele mele, acțiune ce îmi provoacă o arsură mică asemeni unor pişcături pe pielea picioarelor. Îmi scapă un scâncet printre buze, dar pe care mă străduiesc imediat să-l maschez cu un tuşit înfundat şi intenționat.

    Îmi amintesc deodată cât de greşită e postura în care mă aflu şi dau să mă ridic, însă nu apuc din cauza blondului, care parcă are mâinile înfipte în coapsele mele. Îmi dau ochii peste cap, fiind uşor iritată de comportamentul lui copilăresc. Spunând că sunt a lui, nu înseamnă şi că mă revendică. Nu suntem nici împreună, nici prieteni. De fapt, nici măcar nu ştiu ce suntem, aşa că nu are dreptul să mă țină departe de alți băieți sau să îmi impună ceva.