Poker Face

Capitolul 2

    Cu două ore în urmă aşteptam cu nerăbdare ora plecării la muncă, iar acum am emoții foarte mari şi o voce din capul meu mă imploră să nu mă duc. Ce sentimente bizare şi contradictorii! Oricât de mult mi-aş dori să stau acasă şi să mă prefac că totul e bine, datoria mea de fiică e să-mi ajut mama, fie că ea vrea sau nu. Nu îmi mai pot neglija îndatoririle, cel puțin nu acum când mai avem puțin şi ne îngropăm în datorii.

    Situația noastră materială a scăzut vizibil în cele câteva săptămâni în care am trăit cu un singur venit, al mamei mele, iar acela foarte mic, de vreme ce ea este femeie de serviciu la o şcoală. Se vede pe fața ei cât de greu îi este, însă pentru a nu mă îngrijora, schițează întotdeauna un zâmbet chinuit, prăpădit, bulversat, în speranța că nu voi observa oboseala întipărită în întregul ei corp, de la picioarele ce se târăsc fără vlagă la fruntea plină de riduri.

    Orice poveste are un început. Acesta a fost moartea fratelui meu. Iar povestea are o cauză, ajutarea mamei mele.

— — — — — — — — — — — — — — — — — — —

    Văzând că pierd vremea, fiindcă acele ceasului arată deja puțin peste ora opt seara, intru în acea binecunoscută stare de alarmă ce îmi provoacă un tremurat nervos al muşchilor ce se contractă în timpul mersului. Mai am exact cincizeci de minute să ajung la cazino şi distanța nu e chiar mică. Mă grăbesc să-mi caut geanta şi mă blestem în gând că am făcut atâta gălăgie cu paşii mei greoi şi foşnetul obiectelor.

    Nu-i pot spune mamei că lucrez, pentru că m-ar certa şi mi-ar zice că se descurcă şi singură, iar eu nu vreau să ne certăm. De aceea am nevoie de o scuză plauzibilă pe care i-o voi "vinde" drept motiv pentru care plec eu la ora asta de acasă. Am câteva idei în minte, pentru cazuri de urgență, ca acesta. Sunt penibile, dar situațiile disperate cer măsuri disperate.

    Pretind că nu o văd cum face mâncare în bucătărie şi mă încalț cu o pereche de pantofi la întâmplare, sperând ca ea să nu mă fi observat. În zadar.

    —Violet! mă strigă ea şi în nici 2 secunde ajunge lângă mine. Unde te duci? întreabă ea ca o mamă grijulie.

    Haide, Violet, alege cea mai bună scuză!

    —Mă întâlnesc cu o prietenă. E posibil să dorm la ea, mint eu cu neruşinare, muşcându-mi buza de jos.

     Cunoscând bine părerea ei despre relația dintre mine şi prietene, nu îmi spun mari probleme ce vizează atitudinea ei viitoare. Ştie că nu am prietene, dar că întotdeauna mi-am dorit.

    —Oh. Nu ştiam că ți-ai făcut o prietenă, zice ea privindu-mă confuză şi suspicioasă.

    —Oh, ba da. Ne-am lovit pe stradă una de alta şi aşa am ajuns să ne cunoaştem.

     Povestea spusă de mine nu e total inventată. Adică, m-am lovit de cineva pe stradă şi ne-am cam împrietenit, doar că acel cineva nu e o fată, ci un băiat şi nu mă duc să dorm la el. Dar hei! Măcar nu e 100% minciună.

    —Şi cum o cheamă?

    —Normani, spun un nume la întâmplare. Uite mamă, dacă mă mai ții de vorbă voi întârzia şi nu ştii cum face Nor când e nervoasă.

    Mama chicoteşte, dar mă lasă să plec. Pfiu!

     Slavă Domnului! Bine că am scăpat doar cu atât. Dacă întreba unde stă, o încurcam! Când vorbesc despre adrese, am o ambiguitate şi o incoerență în glas, că dă de bănuit.