Poker Face

Capitolul 26

    Ținându-mi rochia în mână din cauza lungimii, încerc să mă țin bine pe picioare. Nişte lecții de mers pe tocuri ar fi fost bine-venite, dar acum trebuie să mă descurc şi fără. Mă mențin dreaptă, cu capul sus, aşteptând-o şi pe Ivy să ajungă. Ea a rămas în urmă, căci ținuta ei azurie cu reflexe aurii are o trenă ce necesită timp pentru a urca nişte scări. Theo şi-a pierdut cumva manierele pe drum, neajutând-o deloc, ci preferând să o privească chinuindu-se. În schimb, a primit un avertisment cum că prețioasele lui batoane fitness vor dispărea în mod miraculos peste noapte.

    Cu părul blond şi creț zburându-i în toate direcțiile şi cu machiajul acela nu prea strident, dar nici simplu, aduce cu o păpuşă Barbie, care este cunoscută pentru perfecțiunea ei. Deşi blonda noastră urăşte să fie asemănată cu acea "monstruozitate", după cum o numeşte ea, eu aş spune că este foarte frumoasă şi că similaritatea dintre ele este mai mult decât evidentă.

    —Cap-pătrat ce eşti! Dacă vrei să rămâi întreg până mâine, vei lua trena asta în mână! continuă ea amenințările ce de data aceasta dau roade.

    Brunetul se conformează, imediat amândoi fiind lângă mine. Prietena mea mă ia de mână, calmându-mă, deoarece este ferm convinsă că emoțiile mele au depăşit cotele maxime. Nu numai că sunt speriată de Milo şi de reacția lui, ci şi de restul persoanelor de la această petrecere, la care am o vagă idee că nu sunt invitată doar în calitate de chelneriță a cazinoului, căci ar fi mult prea bizar. O simplă angajată să participe la un eveniment dat de către şeful ei în cinstea locului în care lucrează... Pare imposibil. Dar, după cum îmi confirmă şi fața prietenei mele, pentru Milo nu sunt doar o subalternă, ci o obsesie nu tocmai sănătoasă.

    Milo ne întâmpină cu un pahar de ceva ce pare a fi şampanie în mână. Cu fața toată numai un zâmbet, îmi întinde brațul pentru a i-l apuca, căci suntem presupuşi a fi parteneri, cred. Ezit, însă imediat ce primesc un cot de la Ivy, îi accept oferta şi plecăm toți înspre sala de petrecere.

    Cum păşesc, reflectoarele ce învăluiesc camera într-o lumină puternică violet mă orbesc, iar muzica aleasă mă uimeşte prin faptul că e total opusă celei de la cazino, aceasta având un ritm lent şi o intensitate mai scăzută. Diferența dintre aceste două locuri este mai mult decât evidentă şi mă face să mă întreb cum o persoană ca Milo se poate adapta atât de uşor la această schimbare radicală. El nu are nicio treabă, emană siguranță pe sine şi relaxare, pe când eu sunt stingheră şi încerc să nu mă gândesc la cât de distincte sunt aspectele amintite.

    —Cum ți se pare? zice el, aplecându-se pentru a-mi studia chipul.

    Mă înroşesc instantaneu, deoarece genul acesta de atenție o găsesc intimidantă şi complet nelalocul ei.

    Îmi întorc capul în toate părțile pentru a părea interesată de ceea ce mă înconjoară, când de fapt tot ce îmi sare în ochi şi la care aş vrea să fiu atentă este masa unde stau prietenii mei şi unde mi-aş dori să mă aflu chiar acum, nu la braț cu aşa-zisul meu şef.

    Afişez un zâmbet uimit, care în sinea lui e total prefăcut. Bogăția din întreaga cameră nu îmi produce nicio reacție, ci doar mă duce cu gândul la sumedenia de bani aruncați pentru a atârna multe rânduri de candelabre din tavan, a căror iluminare e aproape oarbă, acesta fiind şi motivul amplasării reflectoarelor în colțurile încăperii. Să nu mai amintesc de şirul de mese pline de fântâni de ciocolată, farfurii pline cu pişcoturi şi "alte alea", boluri de cristal umplute ochi cu un lichid rozaliu al cărui nume nu-l cunosc şi nu în ultimul rând un tort supraetajat. Mi se pare o risipă de bani pentru un eveniment care va fi uitat repede.