Poker Face

Capitolul 8

    —Unde ai fost? mă ia mama la întrebări, în secunda doi după ce intru pe uşă, moment în care îmi țineam respirația şi încercam să fiu silențioasă pentru ca un astfel de eveniment să fie evitat.

    Ochii îmi cad ruşinați pe podea, ferindu-i intenționat pe ai ei. O minciună bună, Violet. Una bună! Tac. Niciun gând nu îmi pătrunde mintea, iar în timpul cât procesam cele câteva cuvinte care au format cu greu o propoziție, mama deja se găsea spunând:

    —Ştii ce? Nici nu vreau să aud orice ai de spus! mă repede ea. Nu am chef de minciuni! mă atacă astfel, executând ceea ce se numeşte şantaj emoțional, convinsă fiind de instabilitatea mea când e vorba de senimente. Niciodată nu am fost stabilă, din niciun punct de vedere, căci, fie că eram la şcoală, fie acasă, cu familia, am avut tendințe de a nu şti cum să mă comport, cum să îmi transpun sentimentele, de asemenea.

    Cu o mică lacrimă în colțul ochiului şi privirea amară, pleacă din cameră, lăsându-mă cu sufletul distrus, cu frica în suflet măcinându-mă pe dinăuntru. Chiar atât de rău am supărat-o? Inima îmi bate cu putere maximă, reumplând rezervorul de adrenalină ce se golise cum intrasem în încăpere. Mă duc după ea, dar aceasta îmi închide uşa în nas, spulberându-mi toate speranțele că voi afla ce se petrece cu ea, deşi undeva, în străfundul mult prea îndepărtat al minții mele, cunosc situația mai bine decât aş crede. Ea e dezamăgită, supărată, nervoasă, multe astfel de sentimente negative o încearcă, din cauza mea şi a stresului de la muncă. Nu e invincibilă să poată îndura orice! Iar eu agrevez întreaga "împrejurare" şi îi alimentez stările de nervozitate.

    Aud cheia răsucindu-se în broască, apoi nişte suspine înfundate. Îmi lovesc uşor capul de uşă, ştiind că plânge. Îmi pare nespus de rău pentru ea.

    Un gust chinuitor, ca de fier îmi inundă gura pe măsură ce mă las să alunec cu spatele la uşa pe care, cu îndurerare, a intrat mama mea, după ce eu m-am purtat ca orice, dar nu ca o fiică. Dezamăgirea de a-ți vedea copilul făcând lucruri de care tu, ca părinte, habar nu ai, este dureroasă, îmi imaginez. Circumstanţele mă forțează să-mi țin gura închisă cu un lacăt, deşi eu am dreptul de a alege. Urmând în câteva luni majoratul mult aşteptat, s-ar zice că devin un adult, conştient de propriile greşeli, de bine şi de rău, însă la optsprezece ani, eşti încă un adolescent fără minte, care umblă după frumos şi judecă după aspect, nu după ce e înăuntru.

    O las în pace, dar îmi promit că nu voi lăsa treaba aşa, ci voi discuta cu ea când va fi în ape mai bune şi nu va țipa. Mă trântesc pe pat, privind tavanul plictisitor de culoare crem, timpul scurgându-se cu încetinitorul.

    Sunt o fiică atât de rea. Întâi m-am angajat pe la spatele ei, apoi am mințit-o cu neruşinare, iar acum i-am ieşit de sub cuvânt. E extrem de îndreptățită să fie furioasă pe mine şi pe purtarea mea nefirească, pe care o am de când... Nu din nou! Nu vreau să-mi amintesc! Orice urmă a acelui băiat cu nume început în "A" trebuie să dispară!

    Nici eu nu am idee dacă vreau să-l dau naibii sau să fiu lângă el, însă cert e că uneori nu mă pot controla. Acţionez fără cuget, pentru ca mai apoi să regret. Trebuie să se remediez asta, dar nu înainte de a clarifica dacă Aryan e benefic sau dăunător. Îngeraşul de pe umărul drept mă sfătuieşte să nu gândesc altfel, susținând teoria că nu e corect față de persoana respectivă să luăm noi hotărârea dacă mai face sau nu parte din viața noastră, deoarece e o alegere la comun. În plus, crede că nu e "frumos" să zic de cineva că e benefic sau dăunător. În acelaşi timp, diavolul de pe celălalt umăr râde malefic şi mă îndeamnă să intru mai mult în lumea ce abia încep să o cunosc în adevăratul ei sens al cuvântului, lumea jocurilor de noroc şi a desfrânării.