Poker Face

Capitolul 16

    Aştept cu sufletul la gură ca jocul să se termine. E foarte strâns din ce se observă, căci durează de mai bine de trei ore, iar restul persoanelor de la celelalte mese deja şi-au luat tălpăşița. Cel puțin pentru mine durata aceasta mult mai mare comparativ cu restul partidelor, dacă le pot numi aşa, îmi zice ceva. Chit că nu înțeleg nimic din banii, jetoanele sau cărțile de joc prezente, sunt atentă şi vigilentă la orice mişcare. M-am rotit de atâtea ori pe lângă ei, că le ştiu cărțile pe de rost, însă degeaba, căci nu au nicio semnificație în fața mea. Sunt doar bucăți de carton cu inscripții vagi pe ele.

    Mă întorc la Theo, simțind cum transpir deja, fiind conştientă pentru motivul "luptei". Nu sunt de acord ca Milo să ne pună ca premiu pentru jocurile lui, cu atât mai puțin să mă repartizeze la masa Domnului Pericol, cu care nu vreau să mai ies şi nici să mai am de a face, deoarece când sunt în preajma lui mă comport idem unei adolescente îndrăgostite în care nu-mi doresc să mă transform. El scoate din mine partea dornică de viață, cea jucăuşă, pe care credeam că o distrusesem cu câtva timp în urmă.

    Văzându-l pe şeful meu atât de concentrat şi mândru de sine, mă gândesc cā am o şansă să evit un nou eşec emoțional cu cel care mă răneşte în timp ce mă şi face fericită. E o combinație mortală, căreia nu îi pot face față, dar care se simte şi plăcut, dar şi interzis simultan. Nu e ceva prea uşor de trăit.

    Mă sprijin de tejghea, privind abătută spre un pahar gol ce miroase urât şi constat că nu mai am acel reflex de a mă îndepărta. M-am obişnuit cu astfel de mirosuri în cele câteva zile, deci nu mă prea afectează. Partea cu statul prin astfel de locuri are şi avantajele ei, cum ar fi desensibilizarea la anumite aspecte, ca mirosul băuturilor sau de tutun pentru cei care nu îl suportă.

    Îmi îndrept privirea spre Theo care dă cu o cârpă pe masă, neatent, fiind ochi şi urechi spre jocul crâncen. Pare atât de interesat că mă uimeşte. Sprâncenele i se unesc de la atâta concentrare, iar buzele i se strâng. Cârpa din mâinile lui abia de se mai mişcă pe suprafața ce nu avea nevoie oricum de a fi curățată.

    —De ce nu te duci mai aproape să urmăreşti? îl întreb, văzându-l atât de interesat şi focusat.

    —Nu pot! vine răspunsul lui. Ştiu să joc, iar dacă aş sta acolo mi-ar zice că aş putea fi spion pentru unul din jucători.

    Are logică ce zice. L-ar putea acuza de trădare şi l-ar putea da afară dacă s-ar învârti de-a lungul mesei. Ar interpreta urmărirea lui ca un ajutor pentru unul din jucători. La câte modalități de a înşela au apărut, nici nu mă mai miră că încrederea abia de mai există.

    —Ai văzut cumva cărțile lor? murmură el după ce îşi întoarce capul spre mine.

    —Da, răspund, dar nevăzând spre ce bate, fapt pentru care o sprânceană mi se arcuieşte, iar mâna mi se ridică în semn de mirare.

    —Spune-mi cărțile lui Aryan şi ale lui Milo! îmi cere el, o urmă de nerăbdare citindu-i-se în ochi.

    Caut prin minte până îmi amintesc în detaliu cele cerute de prietenul meu. Îmi ia ceva să revoc memoriile, dar răspund cât pot de repede şi de sigur:

    —Aryan are 7, J, Q, K, A de inimă neagră, iar Milo 10, J, 5, K, A de carou.

    Theo măreşte ochii surprins şi se scarpină nu prea subtil după ceafă, ca pe urmă să-şi dezgolească dinții într-un gest dezasperat.

    —Amândoi vor să obțină chinta roială mare, care bate orice altă combinație de cărți. Ştii cumva dacă unul din ceilalți jucători are 10 de inimă neagră sau Q de carou?