Zaira

Ce e într-un nume?

Am spus că drumul până la castel nu a durat mult,dar până la urmă, nu mai exista conceptul de timp, totul se petrecea și atât, iar când am spus castel, mă refeream de fapt la o întindere imensă de proprietate, cu parcuri,heleștee,grădini și case, iar în centrul a toate acestea, cocoțată pe un deal înverzit se afla o monstruozitate de clădire. Împrejmuit de ziduri înalte de apărare cu creneluri, de acoperișuri zvelte și ascuțite se afla o replica a naibii de fidelă a unui castel nemțesc al cărui nume îmi era greu să-l pronunț.

M-am ciupit de cîteva ori într-o încercare disperată de a mă trezi,dar nu asta m-a readus la realitate, ci oprirea mașinii sau mai bine zis oprirea alimentării șinelor pe care se deplasa mașina, pentru că aceasta nu avea o autonomie proprie  ci de îndată ce se oprea curentul pe șine, aceasta rămânea înghețată, la fel ca o păpușă a cărei păpușar i-a tăiat firele de susținere.

-Mișcă!am auzit un ordin lătrat din stânga mea.

Am decis ca pentru moment să mă conformez, așa că am făcut ce mi s-a spus și m-am dat jos din mașină. Orbește, l-am urmărit pe bărbatul care a țipat la mine, nu pentru că voiam, ci pentru că era cam greu să nu faci ce spun ei, când ai un taser lipit de coaste.

Am mers destul de mult pe jos,iar cum pantofii mei nu erau făcuți pentru drumuri pavate cu monezi de aur și argint așezate cu muchia vertical,am căzut în genunchi. Am încercat să nu scot un sunet când genunchii mei au făcut cunoștință cu duritatea pavajului,dar nu-mi puteam ascunde icnetul când unul din bărbați m-a ridicat efectiv de păr și mi-a ordonat să mă mișc mai repede.

Animale nesuferite! Cum am ajuns aici? Unde era compasiunea și mica licărire de bunătate din oameni? Unde dispăruse? Ce se întâmplase cu ele? Cum putea un bărbat să forțeze o femeie să facă ceva ce se vedea foarte clar că nu mai putea? Lăsând la o parte criteriul genului, cum putea un om să facă rău altui om? Singurul meu gând a fost că aceștia din fața mea nu mai erau oameni, erau niște mașini ca cele de pe șinele de curent, alimentate cu ordine care trebuiau duse la capăt. Fără compasiune, fără compromis.

-Am spus să te miști! urlă în fața mea același bărbat care mă ridicase de păr.

Îmi făcusem o promisiune, să nu vorbesc cu nimeni pe cât posibil, iar bruta asta nu avea să mă facă să-mi încalc cuvântul. Cu sângele șiroind din genunchi și cu tălpile în flăcări, am ridicat bărbia sus și am făcut ce mi s-a spus, m-am mișcat.

Ironic ca ceva care ne era vital precum banii, să ajungă într-un final să ne rănească. Ironic ca ceva precum monezile au ajuns pavaj pentru unii,când pentru alții era efectiv traiul. Călcând astăzi pe ele, mi-am dat seama că nimic din ce consideram noi, plebea,esențial, pentru alții era doar o excentricitate, iar judecând după lungimea kilometrică a drumurilor și aleilor pavate cu monezi, pot spune că toți banii care o dată erau ai noștri, erau simple pietre pe care alții călcau zilnic.

Până la urmă ce erau monezile? Niște simple metale pe care noi le-am înzestrat cu valoare. Le-am dat nume ca așa să le deosebim de cele mai puțin strălucitoare pentru că până la urmă despre asta era vorba, despre ce strălucea mai tare și frumos.

Aurul, argintul, fără numele dat de oameni și valoarea lor puteau fi astăzi simple metale alături de zinc sau cupru,dar dându-le nume, le-am dat și puterea de a ne distruge.

Îmi venea să râd pe măsură ce mergeam pe acest drum interminabil. Nu mai simțeam durere,nu-mi păsa că sângele meu păta cărarea de monezi, simțeam doar o euforie nebună gândindu-mă la propriul meu nume.

Nu mi l-am mai auzit de mult, fiecare stăpân urându-l din suflet și dându-mi altul. Astfel, m-am numit Clara, Betha, Maria, Ana, Sidonia, Alberta,Dana,Geo, Vica, Elena, Ila,Katia,Nova,Ioana,Aia și multe altele,dar niciodată nu am fost fetele acelea.

Când eram mică și lumea era altfel, mama îmi citea dintr-o carte foarte veche de povești universale. Povestea mea preferată era despre o prințesă arabă care trăia într-o țară pe care nu o plăcea deloc alături de tatăl ei tiranic, regele. Cu ajutorul unui băiat, fata descoperă că cel pe care-l credea tatăl ei era un uzurpator, iar cu ajutorul talismanului fermecat lăsat de mama ei, fata i-a transformat pe uzurpator și pe cei unsprezece protectori ai lui în statui din piatră în formă de leu.

Încă de pe atunci mi se părea fantastic cum o fată, o prințesă, a putut să reușească să-și salveze țara. Îmi spuneam că atunci când aveam să fiu mare, dacă era nevoie aveam să-mi salvez și eu țara, așa cum a făcut-o prințesa.

Și mai era și faptul că mama îmi pusese numele după prințesa arabă, Zaira. Copil fiind, citind povestea aceea la nesfârșit am ajuns să cred că aveam o menire,aceea de a-mi salva țara, dar cu venirea monarhiei, toate gândurile de acest gen s-au spulberat. 

Nu mare mi-a fost uimirea să aflu că în folclorul arab, Zaira însemna literal, prințesă, așa că nu mă miră că foștii mei stăpâni au urât numele meu de îndată ce aflau ce însemnă și încercau să mă numească cât mai banal. Dar eu nu am fost niciodată acele fete, mereu am fost Zaira, în ciuda faptului că acum prințesa era o sclavă și nu orice fel de sclavă, ci sclava monarhiei.

-Cum te numești?a urlat același bărbat ca de fiecare dată, făcându-mă să mă întreb dacă cumva știe să vorbească normal.

Văzând că nu răspund și că am un zâmbet tălâmb pe față, mi-a ars una peste obraz de m-a făcut să-mi mușc involuntar buza.

-Fato, dacă vrei să ajungi întreagă în fața regelui,mai bine ne-ai spune cum te numești,dacă nu,o să-ți dăm noi un nume.

Oricum asta o să facă de îndată ce află cum mă numesc, așa că m-am mulțumit să-i fac cu ochiul și să tac,doar că brutei nu i-a convenit răspunsul meu,așa că m-a mai pocnit odată făcându-mă să-mi pierd cunoștința.