Zaira

Nu mai este timp

Am tras cu putere aer în piept, de parcă nu mai respirasem cum trebuie toată viața, și m-am smucit în capul oaselor, deschizând ochii.

Buimacă, m-am uitat în jurul meu și am putut vedea că eram în camera pe care o împărțeam cu Maxx. Mă salvase, reușise să mă scoată din infernul acela, dar cum? Ultimul lucru pe care mi-l amintesc era durerea infernală, declicul pe care l-a avut mintea înainte ca totul să se întunece. Murisem, eram sigură de asta pentru că nu puteam supraviețui rănilor produse. Simțeam pe rând cum se rupe la propriu ceva în mine, cum cedez și mă las pradă abisului. Mă împăcasem cu gândul morții și asta era cel mai greu lucru pe care-l făcusem. În clipele în care zăcusem pe podeaua aceea, am realizat că nouă nu ne e frică de moarte efectiv, ci de necunoscut. Necunoscutul ne face temători pentru că nu știm ce o să se întâmple, nimeni nu s-a întors înapoi să povestească. Noi suntem niște ființe mânate de dorința de a știi ce urmează, de a analiza posibilitățile și de a decide dacă este bine sau rău pentru noi ce urmează. Suntem oameni ai statisticilor, ai probabilităților și ai chibzuirii. Rar ne aruncăm în neant fără să știm dacă există o plasă de siguranță pe care să putem cădea. Așa că mă împăcasem, frica mă părăsise de mult, în fond ea nu făcea decât să amâne inevitabilul.

Când am închis ochii pentru ultima dată în casa aia, gândul mi-a fost la clipele fericite și la lecțiile pe care mi le-a dat viața. Eram fericită că trăisem atâtea pentru că unii nu au nici o fărâmă din câte trăisem eu.

Dar ce nu înțelegeam eu, era cum supraviețuisem? Era imposibil! Dispozitivul MOV fusese distrus într-un exces de zel al tatei și l-a scos pur și simplu din ceafa mea. Mi-am dus repede mâna la ceafă, simțind pielea netedă, nicidecum crestată așa cum o simțisem în casa aceea.

Am dat pătura de pe mine și mi-am mișcat degetele de la picioare. Le simțeam! Era uimitor! Mi-am trecut încet picioare peste marginea patului și m-am ridicat atentă la fiecare mișcare. M-am dus în baie unde știam că mă pot privi în oglindă și am rămas cu gura căscată văzând imaginea din oglindă. Ochii căprui erau măriți de șoc, părul șaten lung până peste umeri părea proaspăt spălat. Pielea era la fel ca înainte, cu mici semne lăsate de ducele Ceia, dar în rest arătam la fel. M-am întors cu spatele și acesta era la fel, nici urmă de lovituri și nici urmă pe ceafă de la cuțitul tatei.

-Imposibil, am spus cu voce tare, testându-mi glasul.

Știam că există o tehnologie medicală avansată, dar nu știam că pot aduce morții la viață. Eram șocată și terifiată în același timp pentru că îmi dădusem seama că toate astea veneau cu un preț pe care mai mult ca sigur Maxx avea să-l plătească.

Am ieșit din baie fix când ușa s-a deschis și pe ea a intrat un Maxx îngândurat cu capul în podea.

-Maxx, am șoptit, simțit cum mă năpădesc lacrimile.

-Zaira, te-ai trezit, a zis, ridicând capul spre mine, venind din doi pași în fața mea.

A întins încet mâinile spre talia mea, apoi m-a ridicat în brațe, lipindu-mă de el.

-Credeam că te-am pierdut, că nu o să te mai vad niciodată, a zis, fața îngropată în părul meu.

-Sunt aici, am spus, strângându-mi mai tare mâinile în jurul gâtului lui. Datorită ție sunt aici, Maxx și vreau...

-Shh, nu mai vorbi, lasă-mă să te țin în brațe pentru un moment, apoi am ceva important să-ți spun.

-Poate aștepta, totul poate aștepta, i-am răspuns, așezându-mi capul pe umărul drept.

-Nu și asta, a zis, plimbându-și liniștitor mâna stânga pe spatele meu.

Am rămas în poziția asta câteva minute bune, în care el îmi murmura cuvinte de alint în ureche, mă atingea pe spate, mă săruta scurt pe obraji, îmi mirosea pielea. Era înduioșător să-l simt așa de aproape de mine, dar în același timp mă cuprindeau fiorii panicii. Ce avea să-mi spună? Ce era așa de important încât nu suporta amânare?

-Te iubesc, Zaira, a spus, așezându-mă pe podea și dându-se cu un pas în spate. Ai trezit în mine niște sentimente de care nu credeam că sunt capabil, mi-ai arătat că orice om merită iubire și că până și cel mai rău este vrednic de ea.

-Maxx, mă sperii, l-am întrerupt, întinzând mâna spre el.

-Nu avem mult timp și vreau să auzi asta de la mine, a spus, clatinând din cap. Înainte de a se instaura monarhia, a venit într-o zi la mine un bărbat ciudat care pretindea că știe viitorul. Am râs, doamne cât am râs de el în ziua aia, dar era persistent și după o lună în care tot venea la una din sălile mele, am acceptat să vorbesc cu el.

Mi-a povestit cum un bărbat avea să preia puterea în stat și o să ne subjuge pe toți, cum o să fim sclavii puterii, cum banii nu o să mai aibă nici o valoare și cum totul o să se sfârșească dacă nu se face ceva. Îți spun sincer, credeam ca este drogat omul, dar la scurt timp, vorbele lui au căpătat veridicitate. Tot ce îmi spusese se întâmpla și eu nu mai puteam ignora faptele.

-Nu înțeleg...

- Cheia căderii lui Adrian eram chiar eu, a continuat, privindu-mă în ochi, dar singur nu o puteam face, fiica lui avea să mă ajute. Vezi tu, tot ce trăim noi acum, a fost pus în mișcare cu mult înainte să ne naștem noi, iar noi suntem doar niște piese pe o tablă uriașă de șah. Tudor nu este tatăl tău.

-Poftim? am incit șocată.

-Tatăl tău este Adrian, a spus, iar noi o să-i aducem sfârșitul.

-Maxx, nu mai înțeleg nimic, am șoptit, dându-mă un pas în spate.

-Nici eu nu am înțeles la început, dar trebuie să o faci pentru că nu avem mult timp.

-Să fiu a naibii dacă mă mișc de aici până nu-mi explici ce mama naibii se petrece, am țipat. Abia m-am trezit din moarte pentru că sunt sigură că am murit, nu înțeleg cum de sunt în viață, iar tu vi și îmi spui că regele este tatăl meu și că eu ar trebui să-l omor? Și ce dracu e povestea asta cu Tudor? Maxx, ești rănit? Delirezi?

-Zaira, te rog, nu e timp, o să-ți explic totul pe îndelete când o să se termine totul, doar ai încredere în mine.

-Aștept, am zis, punându-mi mâinile în piept și sfredelindu-l cu privirea.

-Suntem în anul 2088, chiar ți se pare așa de uimitor că există metode prin care viitorul poate să ți se arate? a întrebat ironic. Există chiar și mașinării care te pot duce pentru câteva clipe în trecut, de ce nu ar exista ceva și pentru viitor? Și medicina este așa de avansată încât persoanele aflate în pragul morții pot fi cu ușurință readuse la viață!

-La dracu! am înjurat. Maxx sunt confuză, nu știu ce vrei de la mine și de ce îmi spui toate astea acum, abia m-am trezit pentru numele lui Dumnezeu!

-Tudor o să încerce să-i distragă alături de tine, atenția lui Adrian, dar doar eu îl pot ucide, a zis, apucându-mă de mână și trăgându-mă după el.

-Nu-mi place când am parte de vechiul Maxx, am protestat, încercând să-mi trag mâna din a lui.

-După ce o să se termine toate astea și o să revenim la normal, sperând că o să mai vrei să mă vezi după ce afli totul, o să-mi petrec toată viața revanșându-mă față de tine, l-am auzit spunând.

-Vorbești în dodii și nu te înțeleg, zi-mi clar despre ce este vorba! am exclamat.

-Iubito, chiar nu este timp pentru explicații, a zis, continuând să mă tragă după el. Avem o fereastră așa de mică pentru a termina cu toate astea, încât îmi este teamă să nu fie prea târziu. Hai să-l omorâm pe rege, mai întâi, apoi  o să aflii toată povestea, ai încredere în mine.