Zaira

Confesiuni

M-am dat jos din mașină cu ajutorul lui Maxx și am rămas pentru o clipă privind căsuța.

Aleea era flancată de o parte și de alta de un rând bogat de narcise. Pietrișul maroniu te conducea spre cea mai frumoasă căsuță pe care am văzut-o vreodată. Avea doar un etaj, acoperișul de teracotă jos, de aproape săruta ferestrele, un coș mare de piatră era așezat chiar în partea de la stradă a casei. Tot ce puteam să-mi imaginez era că semăna izbitor cu căsuțele din poveștile pe care mi le spunea mama în copilărie, speram totuși ca în interior să nu găsesc nici o vrăjitoare sau un lup viclean.

-Hai, mi-a zis Maxx, luându-mă de braț și ducându-mă spre casă.

Am mers încet pe lângă el, dar nu puteam sa spun același lucrul și despre gândurile mele. Aveam așa de multe întrebări încât abia mă abțineam să nu i le pun.

Ne-am oprit în fața ușii și am așteptat ca Maxx să descuie, dar nu a făcut asta, ci doar s-a uitat în zare. Era ciudat să fim amândoi aici, după toate cele întâmplate, dar nu asta îl deranja.

-Ce e?am întrebat, privind în direcția în care o făcea el.

-Nimic, a zis, dând să deschidă ușa, dar l-am oprit.

-Maxx, vreau sa fim sinceri unul cu celalalt, orice s-ar întâmpla, vreau să știu adevărul.

-O să încerc, a bombănit, intrând în casa și trăgându-mă după el.

În interior era la fel de drăguț ca și afară. Parterul era un spațiu deschis în care puteai vedea peste tot. În partea dreaptă se afla o canapea uriașă așezată în fața unui șemineu de piatră. O masă joasă în dreptul canapelei, un covor rotund rustic și o mică vază de flori întregea spațiul sufrageriei.

Întorcându-mi privirea spre partea stângă a casei, am descoperit bucătăria utilată complet, în mijlocul căreia se afla o insulă de dimensiuni medii, ornată cu un blat de lemn masiv.

Masa de patru persoane era așezată sub o fereastră dublă care lăsa lumina să pătrundă în tot spațiul. Holul lat, decorat cu niște rafturi  și un pantofar ducea spre două uși închise, probabil dormitoarele.

Văzând că stau nemișcată, Maxx a trântit ușa din spate și m-a îndreptat spre canapea, unde ne-am așezat amândoi.

-Îți este foame?a întrebat brusc.

-De răspunsuri poate, am zis, trecând direct la subiect.

-Îmi imaginam eu, a zis, schițând un zâmbet.

-Cum de sunt în viață?

-Așteaptă puțin, a zis, ridicându-se și ducându-se spre bucătărie.
L-am urmărit cu privirea și am văzut cum scoate din frigider, două farfurii cu sandwich-uri și două sticle de apă. Le-a pus în fața noastră pe măsuță, a luat un sandwich și l-a mâncat din două înghițituri.

-Totul se datorează dispozitivului MOV,a început. Deși este un prototip, principalele lui atribuțiuni, să le spun asa, sunt să țină în viață gazda. Practic, ți-a încetinit ritmul cardiac în așa fel încât inima să nu pompeze foarte mult sânge în râni, dar cât să te țină în viața. Plus că a eliberat o substanță care a facilitat coagularea sângelui!

-Și cicatricile?

-După cum ai observat, pielea ta este doar brăzdată pe ici colo de mici semne albe, a început. Acolo sunt locurile în care tăieturile au fost prea adânci, iar restul au fost vindecate de MOV.

-Am impresia că mă aflu într-un film SF, am bombănit.

-Ești doar în prezent, a spus, luând o sticla de apa, deschizând dopul și ducând sticla la gură.