Se termină aici

894 88 4
                                    

În timp ce îl urmam pe Maxx spre camerele regelui, mintea mea era la kilometri depărtare. Nu înțelegeam pe deplin ce se întâmpla, dar să fiu a naibii dacă nu voiam să aflu.

Singurul lucru la care mă puteam concentra era mersul. Acesta era singurul lucru care mă ancora în realitatea asta și nu mă lăsa să mă gândesc la altceva. Îmi forțam mintea să se concentreze la pași, la sunetul lor surd făcut pe marmura treptelor, la mișcarea picioarelor și la încordarea mușchilor.

În jurul nostru era o liniște mormântală, dacă nu puneam la socoteală sunetul pașilor noștri. Nu se vedea nimeni pe holuri, nici un soldat staționat pe coridorul lung de pe etajul regelui. Totul părea prea ușor, mult prea ușor.

Am aruncat o privire în spatele meu, să mă conving că nu ne urmărește nimeni să ne înjunghie pe la spate, la propriu. Nu era nimeni, ne apropiam doar eu și Maxx de camerele regelui, așa că m-am oprit în mijlocul holului, așteptând o reacție de la Maxx.

-Zaira, nu e timp acum..

-Am fost bătută, pedepsită, umilită, degradată și multe ale lucruri de care nu vreau să-mi amintesc, am început, ridicând bărbia să-l pot privi în ochi.

În ciuda confuziei mele, imaginea din fața mea era una clară. Bărbatul puternic, hotărât, dur, dar în același timp dragăstos și dulce îmi schimbase irevocabil drumul vieții. Mă învățase ce înseamnă iubirea și încrederea. Mă învățase că o inimă neagră se poate lumina sub imperiul iubirii. Îmi schimbase perspectiva asupra vieții, mă schimbase, punct.

Ne priveam de parcă aveam tot timpul din lume. Știam că ce avea să se întâmple avea să ne dicteze viitorul așa că voiam să păstrez imaginea asta a lui în minte. Părul lung negru, strâns într-o coadă la spate, barba deasă tunsă scurt, ochii pătrunzători care mă analizau precum o făceam eu cu el. Brațele puternice care știau să provoace durere, dar și plăcere, postura dreaptă care impunea respect, diferența de înălțime care mă făcea să mă simt protejată și ocrotită. Toate astea erau Maxx.

-Vreau să-mi promiți ceva, am continuat hotărâtă.

-Orice, a spus, ridicând dintr-o sprânceană.

-Promite-mi că nu o să mori, promite-mi că o să plecăm de aici și o să fim fericiți, am zis cu vocea tremurând de emoție, văzându-i expresia feței.

-Zaira, nu o să las să se întâmple nimic rău, o să rezolv totul, a zis, dând să se întoarcă.

-Nu asta am spus! am ridicat vocea, ducându-mă spre el.

-Nu pot promite ce-mi ceri, a spus, întinzând mâna spre mine. Îți promit totuși, că viața ta o să se schimbe, o să fie așa cum ai dorit tu la început, fără reguli, fără opresiune, fără...

-Nu-mi promite o lume fără tine, am șoptit, înlănțuindu-mi degetele cu ale lui, nu o să suport asta.

M-am uitat cu teamă în ochi la el și am știut, la dracu am știut că nu o să se termine bine. Unii îl numesc instinct, eu o numeam incertidutinea din ochii lui Maxx, felul cum a înghițit în sec, modul cum mâna lui a strâns-o ușor pe ea mea. Voiam să urlu, să-l iau de acolo și să fugim unde vedeam cu ochii, dar știam că nu se poate, nu când își pusese ceva în minte.

Povestea lui mi se părea nebunească, dar învățasem că cele mai neverosimile lucruri tind să fie reale. Eram conștientă de evoluție, chiar dacă regalitatea a dorit să fim înapoiați. Mi se părea imposibil ca omul să nu vrea să evolueze, să avanseze și să descopere lucruri noi și avusesem dreptate. Tehnologia descoperită de ei, îmi permitea să stau astăzi în fața omului pe care-l iubeam, dar pentru cât timp, aveam să aflu în curând.

ZairaUnde poveștirile trăiesc. Descoperă acum