Zaira

Somnul rațiunii

Am început să mă lupt imediat. Am dat din mâini și picioare în speranța că o să-l lovesc,dar nimic nu a mers. Încet încet începeau să-mi joace în fața ochilor punctulețe negre,ca mai apoi să fiu trântită pe podeaua camerei chinuindu-mă să trag aer în plămâni.

-O să faci ce îți spun eu Zaira,o să mergi unde îți spun eu și o să îmi raportezi tot,dacă vrei să trăiești, a urlat Maxx înainte să iasă din cameră.

Mi-am dus mâinile la gât și am încercat să îmi controlez respirația  care treptat revenea la normal. Îmi venea să plâng și să urlu,dar nu mai aveam putere. Trebuia să fac ce îmi spunea el altfel aveam să mor,dar ce îmi oferea siguranța că oricum nu avea să mă omoare? Nimic! Doar cuvintele lui care pentru mine deja nu-mi ofereau nici o alinare. Trebuie să risc,să merg la adunarea aia,să aflu ce pot și să raportez ca o sclavă cuminte ce eram în speranța că ce îi spuneam avea să-mi aducă șansa la viață.

M-am rostogolit pe partea stângă, mi-am dus genunchii la piept în poziție fetală și am lăsat somnul să mă cuprindă. Ironic,probabil aceasta o să fie ultimul somn din care aveam să mă și trezesc. 

 **

Eram îmbrăcată într-o rochie roșie vaporoasă, picioarele goale și parul desfăcut fluturând în vânt. Alergam,iar rochia flutura în spatele meu lăsându-mi picioarele la vedere. Începuse să se întunece afară.Lumina încă se lupta cu întunericul care treptat treptat înghițea razele de soare care se încăpățânau să răzbească în fața amurgului. Alergam spre pădure,locul acela întunecat, plin de mistere și necunoscute. Nu mă urmărea cineva,ci eu urmăream ceva. M-am uitat în spatele meu,dar nu se vedea nimeni,totul era întunecat și fără umbră.

M-am aventurat în pădure și deși nu vedeam mai nimic nu-mi era teamă, simțeam că aveam să găsesc răspunsul la toate întrebările mele. Vântul se întețea,iar părul începuse să se agațe de ramurile joase ale copacilor trăgându-mă parcă în spate,rugându-mă să nu înaintez,forțându-mă să mă opresc, ceea ce am și făcut. 

Ajunsesem într-o pajiște scăldată de lumina lunii. În mijlocul ei era un cerc de persoane pe care abia le zăream în ciuda luminii. Am dat să mă apropii,dar nu mă puteam mișca. Brusc niște mâini puternice mi-au astupat gura,iar buzele care s-au lipit de urechea mea mi-a trimis fiori pe șira spinării.

-O să afli totul pentru noi Zaira, a șoptit vocea în urechea mea. O să fii ochii și urechile noastre, o să fii calul nostru troian.

Apoi mâinile mi-au eliberat gura,iar când am dat să strig s-au încolăcit în jurul gâtului meu strângându-mă cu putere.

M-am trezit gâfâind și cu lacrimi în ochi. Am dat să mă ridic în picioare,dar mi-am amintit de rănile din tălpi și am rămas la podea. Viața mea depindea de cum aveam să mă descurc în seara asta. Trebuia să joc cel mai bun rol al meu,altfel aveam să  mor.

Mi-am întors capul spre fereastra luminată de razele soarelui rămânând pe podea. Eram dezamăgită,tristă și rănită. Mă gândeam din nou cum s-a ajuns aici și de ce. De unde atâta ură și trădare?

Îmi amintesc că familia  care stătea lângă noi avea un băiețel mai mic ca mine cu trei ani. Eu aveam pe atunci 8. Eram cei mai buni prieteni și făceam totul împreună. Era fratele  meu mai mic pe care îl ajutam și protejam cum știam eu mai bine. Cu timpul, ne-am îndepărtat,dar finalul zilei ne găsea împreună la mine la masă ori la el. Dar atunci când s-a produs schimbarea puterii am înțeles cea mai grea lecție.

Mă întorceam cu mama de la piață când soldații casei regale au dat buzna la noi în casă pentru a recruta ajutor. Așa au zis la vremea aceea, ajutor pentru casa regală. Familia mea  și vecinii mei am fost duși la un viconte psihopat căruia îi plăcea să biciuiască servitorii când avea el chef.

În fiecare seară eu și Robert complotam să fugim,să scăpăm de viconte,dar nu știam unde să mergem. În fiecare seară Robert mă întreba dacă am plănuit ceva,dacă am decis unde să mergem după ce fugim,dar nu aveam un răspuns pentru el. Simțeam nevoia să îl protejez de anumite lucruri,dar eu prea mică fiind nu le înțelegeam nici eu pe deplin.

De exemplu nu înțelegeam de ce suntem sclavi sau de ce trebuia să ne biciuiască vicontele doar pentru plăcerea lui nebună. Nu înțelegeam de ce mama și tata nu făceau nimic așa că am decis să iau lucrurile în propriile mâini;trebuia să fugim.

Trei luni de zile am îndurat bătăi,umilințe și torturi și tot trei luni de zile am plănuit fuga noastră. În seara cu pricina, Robert se purta foarte ciudat,era nervos și agitat. Eu credeam că de vină era fuga noastră iminentă, în fond eu aveam doar 16 ani,iar el 13. Eram niște copii care încercau să facă față crudei realități.

Pregătisem niște mâncare pentru drum și eram hotărâtă să fugim în seara aceea,doar că trebuia să îmi dau seama că ceva nu era bine. Hotărâsem să ne întâlnim în grădină după miezul nopții și rondul obișnuit al securității vicontelui.

După o oră vicontele în persoană a venit în grădină cu Robert în spatele lui. Vicontele avea o privire diabolică în ochi când mi-a spus că Robert a fost calul lui troian și că îmi știa fiecare mișcare, apoi am fost bătută până am leșinat și aruncată în subsolul conacului timp de 4 zile fără mâncare și apă.

În seara aceea ceva s-a rupt în mine,în afară de coaste. Inocența și credulitatea mea eu murit cu trădarea prietenului pe care îl consideram frate. Cât timp am stat în subsol mi-a trecut toată copilăria prin fața ochilor. Clipele când mâncam amândoi din aceeași farfurie, momentele când iarna făceam îngeri de zăpadă și ne plimbam cu sania, concursurile noastre stupide,încrederea și loialitatea unuia față de celălalt toate păreau o fabulație a minții mele.

În noaptea aceea mi-am pierdut prietenul și inocența și iată-mă în prezent  pusă în aceeași situație. Trebuia să trădez niște oameni care mai mult ca sigur aveau să-mi împărtășească soarta mea din urmă cu 5 ani. Nu puteam să nu râd la ironia sorții,eu aveam să fiu calul lor troian așa cum îmi fusese Robert la 16 ani.

Cu cât mă gândeam mai mult cu atât încercam să mă conving că era vorba despre supraviețuirea mea versus a lor și că până la urmă nu aveam de unde știi cu exactitate ce pedeapsă li se va da dacă complotau împotriva regalității. Poate era doar o adunare simplă și nevinovată din care toți aveam să ieșim bine.

L-am așteptat pe Maxx  până nu mai puteam vedea nimic pe fereastră și începeam să cred că uitase de mine când ușa s-a dat de perete și a întrat vijelios  aruncând spre mine o rochie vișinie asemănătoare celei pe care o primise în prima mea zi aici.

-Mișcă-te! a ordonat postându-se în fața mea.

-Nu pot călca, am spus încet,lăsând privirea în jos.

-Cred că este mai important să trăiești, a zis plecându-se pe vine în fața mea. În 10 minute maximum vreau să te cureți de sângele de pe față,să îți schimbi rochia și să te duci la afurisenia aia de întâlnire,apoi vi la mine în cameră și îmi dai raportul. M-am făcut înțeles?a zis bătând cu pumnul în podea.

-Maxx, am rostit încet ridicând privirea spre el, nu mă pot mișca. Nu pot sta în picioare fără să cad imediat,înțelegi ce spun?am întrebat rugându-l din priviri să mă înțeleagă.

-Înțeleg perfect, a zis imediat. Probabil tu nu înțelegi că dacă nu ești gata în 8 minute,ăsta,a zis arătându-mi cuțitul pe care îl scosese din teaca de la pantaloni, o să îți taie în două gâtul. Înțelegi ce spun?m-a imitat ridicând dintr-o sprânceană,apoi ridicându-se în picioare și uitându-se de sus la mine.

-Clar și la obiect, am răspuns forțându-mă să mă ridic în picioare.

-Baia este în stânga, a zis urmărindu-mă cum mă clătinam pe picioare. 7 minute Zaira!a urlat deși nu era nevoie.