Zaira

Monștrii

Furioasă, m-am îmbrăcat repede cu o rochie din dulap și am ieșit pe hol, dar la fel ca și în ziua precedentă, m-am lovit de o persoană.

-Îmi cer scuze, am început să spun, dar ridicând privirea să văd despre cine este vorba, am înlemnit.

-Curvo, de când te așteptam, a spus ducele Ceia, trăgându-mă de păr în camera din care ieșisem.

A trântit ușa în urma lui, a încuiat-o cu cheia apoi a venit amenințător spre mine.

-De data asta nici Dumnezeu nu te mai scapă de mine, a zis scoțând o mică telecomandă din buzunar și apăsând un buton.

Mici șocuri electrice mi-au trecut prin corp, variind în intensitate. Picioarele nu m-au mai susținut și cu un urlet de durere m-am prăvălit pe podea. Ceafa îmi ardea și voiam să-mi ridic mâine spre ea, dar șocurile mă împiedicau.

-Cum îți place să fii electrocutată?a întrebat, oprindu-se în fața mea și aplecându-se deasupra mea. O să plătești pentru ce mi-ai făcut.

Auzeam vocea lui și foșnet de haine care atingeau podeaua, dar toate astea printr-o durere de nedescris. În subconștientul meu înțelegeam că ce va urma avea să fie rău, dar nu puteam face nimic, fizic, pentru a împiedica evenimentele.

Am fost întoarsă cu fața în sus, dar eram prea amorțită pentru a protesta. Corpul nu mai era al meu și îl simțeam de parcă pluteam deasupra lui, fără nici un control. Mintea mea era încețoșată de durere, iar lacrimile au țâșnit fără voia mea din orbite. Realizasem se mi se întâmpla, dar nu puteam face nimic să-l opresc. Era prea puternic pentru mine, așa că am închis ochii și m-am rugat să se termine cât mai repede.

Mă rugam ca Maxx să intre în cameră, speram ca cei care ne-au urmărit aseară să o facă și acum și să mă ajute, dar nu a venit nimeni. Prea târziu realizasem asta și era dureros ca pentru o secundă să ai speranțe, ca mai apoi să îți fie luate de cruda realitate.

Nu știu cât trecuse, dar la un moment dat, am deschis ochii și am văzut că eram plină de un lichid vâscos, închis la culoare pe toată suprafața corpului. Mi-am ridicat mâna să ating lichidul, dar ea nu coopera cu mine. Ciudat era că mă simțeam amețită și nu mă puteam mișca aproape deloc.

-Maxx, am țipat, cât de tare am putut, realizând într-un final ce mi se întâmpla,dar vocea îmi era prea slabă chiar și pentru urechile mele.

Aveam să mor, eram sigură de asta! Speranța că aveam să fiu salvată se diminua pe măsură ce timpul trecea și am realizat atunci că eram cu adevărat singură. Nu avea să vină nimeni să mă salveze!

Am încercat să-mi mișc degetele de la mâini și picioare, dar era din ce în ce mai greu. Simțeam că mă târăsc printr-o ceață deasă, care nu mă lasă să înaintez. Moleșeala și-a spus cuvântul și am închis ochii cu totul, rostind pentru ultima oară un nume.

-Maxx...

Întunericul era o binecuvântare, totul mi se părea mai ușor din momentul în care îmi acceptasem soarta. Eram singură și doar acest lucru mă deranja, dar nu pentru mult timp.

Am mai tras o dată aer în piept și m-am lăsat purtata de ciudata lumină care răzbătea prin întunericul ca melasa.

Maxx

Nu ar fi trebui să-i spun povestea aia! Ce naiba fusese în capul meu?

Am mai dat un pumn sacului din fața mea și l-am oprit din balans. Trebuia să fiu mai atent de acum încolo cu noua mea soție! Avea talentul să scoată omul din minți și să spună lucruri care nu ar trebui spuse.