Zaira

Mulțumirea aduce alinare

Trei zile l-am îngrijit pe Maxx! Trei zile de chin pentru mine,iar dacă nu avea să se trezească cât mai curând aveam să pic și eu. Mâncasem cu rația tot ce găsisem în bucătărie și cămară,dar alimentele erau insuficiente pentru două persoane.

 Îl trezeam din oră în oră pe Maxx să bea apă,dar imediat ce înghițea apa,era absorbit la loc de somn. Panica era la cote uriașe și nici nu vreau să mă gândesc de ce nobilii nu se întorseseră deja de la Târgoviște. 

Singura consolare era mica fărâmă de libertate pe care o aveam,fiind doar eu în tot castelul. În temnițele din subsol nici nu m-am avântat,dar mă gândeam că și celor de acolo le era la fel de foame și sete pe cât îmi era mie,dacă nu mai mult.

Absolut tot ce găseam proteină,opream pentru Maxx,eu mâncând orez și legume. Trecusem la un regim drastic și oarecum se vedea lucrul acesta prin faptul că obrajii începuseră să se subțieze,coastele să fie din ce în ce mai proeminente și brațele care păreau minuscule pe lângă încheietura mâinii lui Maxx.

Frica era un sentiment deja binecunoscut pentru mine. Nu-mi aduc aminte de o perioadă în care să nu-mi fie frică. Când eram mică îmi era frică de șerpi,păianjeni și alte târâtoare cu multe picioare,iar pe măsură ce creșteam,creștea și frica mea.

Îmi era frică să nu fiu acostată pe stradă când mâncarea era puțină și eu aveam ascunsă o pâine întărită în buzunar, îmi era frică să ies noaptea din casă pentru că atunci era puțin probabil să te mai întorci. Organele se vindeau foarte scump pe piața neagră,iar traficanților nu le păsa nici cât negru sub unghie cine erai sau că aveai familie. Fiecare făcea ce credea necesar pentru a supraviețui.

Așa că atunci când s-a instaurat monarhia,frica a fost trecută pentru un timp pe locul doi, pe primul loc era speranța. Speranța că cineva avea să ne salveze din declinul în care intrasem,doar să totul era fum și oglinzi.  Speranța că cineva ne va salva s-a diminuat pe zi ce trece și pe măsură ce vedeam adevărata față a monarhiei.

Abia atunci am realizat că pentru a te salva,nu trebuie să aștepți pe nimeni. Tu singur ai puterea necesară pentru a ieși din orice situație pentru că nimeni nu te poate înțelege mai bine decât tine. Prostesc din partea noastră să credem că altcineva în afară de noi înșiși avea să ne salveze. Eram creduli și poate încă suntem,dar nu putem învinovăți pe nimeni de eșecul nostru,am pierit pe limba noastră și atât.

Îmi făceam rutina deja obositoare când un mormăit din pat mi-a atras atenția. Am aruncat cârpa cât colo și m-am dus pe partea de pat unde era el.

-Maxx, am spus destul de tare încât să mă audă, trezește-te,te rog.

-Apă, a mormăit,deschizând încet ochii.

-Slavă cerului, am spus, întinzând mâna spre paharul de apă de pe noptieră și dându-i lui Maxx să bea.

A întins mâna să ridice paharul,dar i-am dat-o încet la o parte pentru că nu voiam să se înece. Într-un fel mă simțeam mândră că putusem să am grijă de el și că l-am ținut în viață,dar aș fi dat orice să mă odihnesc chiar și pentru o clipă.

După ce a băut paharul de apă, i-am verificat fruntea care părea normală. Era un semn bun așa că puteam să răsuflu ușurată.

-Zaira? a întrebat nedumerit,dând cu ochii de mine.

-Ce vrei?am întrebat încet.

-Ce s-a întâmplat cu tine? 

Pentru moment am rămas tăcută pentru că nu știam la ce se referă. Își pierduse memoria? Nu știa ce se întâmplase?