Zaira

Tratament inuman

Simțeam cum fiecare por din mine arde, cum fiecare fir de păr doare, cum și cea mai mică răsuflare îmi aducea cea mai mare durere. Deși senzația de arsură de oprise știam că nu mai este mult până când o să o luăm de la capăt. Suportam durerile astea de câteva ore bune deja, cu mici pauze, atunci când simțeam că-mi pierd cunoștința. Era cea mai veche formă de tortură, adusă la rang de artă. Degeaba urlam, imploram și plângeam să se oprească, lucrurile astea chiar îi făceau să continue și mai tare. Nu înțelegeam cum de s-au pierdut pe drum niște oameni pe care-i cunoșteam, dar fix lucrul acesta mă durea și mai tare, că ei erau cei care-mi făceau asta.

Fusesem bătută, legată,pedepsită și multe alte, de străini. Nu-mi păsa de ei, voiam să-i omor pe toți ca niște lepre ce erau, dar atunci când torționari îți erau persoanele în care în trecut aveai încredere, durerea se triplează. Simțeam durerea din străfundurile sufletului atunci când tata îi dădea ordin lui Robert să activeze dispozitivul și să pornească tortura. Lacrimile care curgeau erau involuntare, dar amestecate cu acestea erau cele de trădare pe care le lăsam să curgă în voie. Urletele și implorarile nu erau pentru torționarii mei din prezent, ci pentru omul care îmi bandajase genunchii când eram mică, care mă învățase să merg pe bicicletă, care mă iubise și pentru prietenul de joacă, pentru băiatul cu care crescusem și mă jucasem. Toate astea se loveau de urechi surde pentru că acele persoane nu mai existau, exista doar prezentul și durerea asta insuportabilă căreia nu știam cât îi mai pot face față.

-Sunt dezamăgit de tine, Robert, l-am auzit ca prin ceață pe tata. Mi-ai spus că există o legătură între ei, că monstrul ăla o iubește, dar dacă ar fi așa, ar fi ajuns deja aici, nu crezi?

-Nu-mi pot explica...

-Scutește-mă. Luăm o pauză și între timp șterge mizeria de pe jos este inacceptabil mirosul ăsta, a zis, pașii lui auzindu-se departându-se.

Am răsuflat ușurată că durerea o să înceteze chiar și pentru o clipă. Conștientizasem la un moment dat că din cauza durerii inumane fluidele din mine mi-au părăsit corpul, dar nici că îmi păsa. Eram deja la limita a orice înseamna uman și chiar mă rugam să se termine odată toate astea. Renunțasem la speranță și chiar mă bucura gândul că Maxx nu venise. Ideea că l-aș pune în pericol era una terifiantă și nu mi- aș ierta-o niciodată.

-Zaira, mă auzi? Zaira, îmi pare teribil de rău, dacă știam că o să se ajungă aici, nici nu acceptam așa ceva, trebuie să mă crezi.

-Du-te.. dracu....am reușit să îngaim.

Eram pe burtă pe podea, cu ochii închiși când am simțit o mână care mă întorcea ușor. Am deschis ochii și l-am văzut pe Robert, aplecat deasupra mea.

-Nu fi încăpățânată Zaira, nu acum. Fă-l pe Maxx să vină aici și totul o să se termine, durerea o să dispară, îți promit.

-Îmi promiți, am repetat, zâmbind amețită.

-Da, da, Zaira, îți promit. Cât crezi că o să mai reziști, cât crezi că mai ai până clachezi? Și pentru cine, pentru ce? Dă-i ce vrea și totul o să se termine.

-Ai iubit, Robert? m-am forțat să zic. Ai iubit cu atâta pasiune încât să simți că fără el nimic nu mai are sens? Că fără el, orbecăi pe pământ fără sens? Ți s-a tăiat respirația când el era în pericol? Ai iubit pe cineva încât ți-ai da și viața pentru ca el să fie bine? mintea mea forma aceste întrebări, dar nu eram sigură că vocea mea le și rostea.

Îl vedeam ca printr-o ceață, deasupra noastră aflându-se ceva care emana o lumina puternică, făcându-mi ochii să lacrimeze. Sau deja pierdeam contactul cu realitatea?

-Nu, Zaira, nu am iubit așa, am auzit, semn că până la urmă rostisem acele întrebări.

-Păcat, am zis, încercând să ridic o mână să o duc la ochi, este un sentiment așa de plăcut.

-Robert, ce dracu faci? Ți-am zis să cureți mizeria aia, l-am auzit pe tata întorcându-se în cameră, zbierând ordine spre Robert.

***

Maxx

Durerea se oprise, făcându-mă să rasuflu ușurat, doar că nu-mi plăceau deloc gândurile ei. Renunțase, se lăsase pradă durerii și resemnării că o să moară de mână tatălui ei și a lui Robert. Eu în schimb, abia așteptam să pun mâna pe nenorociții ăștia doi, să le arăt pe propria piele ce înseamnă durerea, apoi aveam să o amplific de zece ori pentru ce îi făcuseră Zairei.

Trecuseră ore bune de când reușisem să mă conectez la mintea ei, dar asta înseamna că de ore îndura tortura asta fără ca eu să pot face ceva. Eram neputincios cu toată puterea pe care o aveam. Paradoxal, nu? Deși aveam puterea de a o salva, nu o puteam folosi, nu încă. Tudor, tatăl Zairei, era cea mai căutată persoană din București și pe care nu reușisem să punem mâna. Era ca și cum se afla mereu cu un pas în fața noastră și de fiecare dată când credeam că l-am prins, scăpa ca prin urechile acului.

La doi ani de la instaurare, circulau zvonuri că există un bărbat care aduna lume pentru a lupta pentru democrație. Clasica antipropagandă, veche și de care regele nu a putut să scape. Cu tot controlul, pedepsele, legile dure, condamnarile, nu reușise să-l prindă. 

În ziua aceea, când am cumpărat-o pe Zaira, regele îmi poruncise să cumpăr toate femeile pe care le găseam. Nu-mi oferise un motiv, cum niciodată nu o făcea, așa că am făcut ce mi-a cerut. Tocmai ne întorceam la castel, când am văzut-o pe ea. Deja trimisesem la castel o mașină plină de fete, nu mai avea sens să mai cumpăr una și așa ostilă cum părea asta, dar ceva m-a făcut să opresc mașina și să o cumpăr. Crezusem că o făcusem pentru mine, că regele mi-a poruncit să mă însor cu ea dintr-o toană, dar acum totul avea sens. De la început fusese vorba despre tatăl ei, ea era mijlocul perfect ca regele să ajungă la el, doar că el nu mizase pe faptul că m-aș putea îndrăgosti de ea și că m-aș folosi de șantaj să-l fac să mă ajute să o salvez.

Mă plimbam de colo colo prin holul castelului, pașii mei bubuind pe podeaua de marmură, ecoul auzindu-se ca un memento al trecerii timpului. Mental eram epuizat pentru că știam prin ce trece ea, dar fizic eram pregătit de luptă, doar că aveam mâinile legate de decizia regelui. Nu puteam pleca eu după ea, asta fusese înțelegerea, eram prea important pentru el, așa că a trimis soldații. Era o misiune de salvare pe de-o parte și de capturare de cealaltă parte. Pe mine mă interesa ca ea să fie bine, că de restul aveam să mă ocup cu placere.

Mă uitam pe fereastră cum soarele apune, iar durerea începe să apară iar, ca mai apoi să se oprească brusc. Am înțepenit locului pentru că asta însemna că soldații au ajuns la ea sau....Nu, nu aveam să mă gândesc așa, nu puteam! Ea avea să fie bine, iar viermele de Adrian avea să mi-o plătească pentru că nu m-a lăsat să mă duc personal după ea.

Deși simțeam și eu durerea ei, la o intensitate mai mică, nu părea să-mi aude gândurile mele, nu puteam să-i spun că totul o să fie bine, să o liniștesc că sunt alături de ea și că ajutoarele sunt pe drum, iar lucrul acesta mă termina. Am așteptat să reapără durerea, dar nu s-a mai întâmplat nimic pentru aproximativ trei ore în care am umblat haotic pe culoare, urlând la oricine venea să mă întrebe câte ceva. Așteptarea și incertitudinea mă omorau încetul cu încetul, ca și picătura aceea care curge încet dar sigur. Apoi, s-au auzit mașinile pe alee, bocanci pe aleile pietruite cu monezi și voci. Am țâșnit din castel, aproape smulgând ușa din balamale.

-Unde este? am urlat ieșind pe alee și uitându-mă disperat către mâinile soldaților, mâini goale.

-Maxx...

-Unde este soția mea? am urlat, la cel care a îndrăznit să se apropie de mine fără ea, apoi am văzut-o.

Era adusă pe brațe de doi soldați, dar aceea nu putea să fie Zaira, nu avea cum. Arăta că o păpușă fără viață, ale cărei sfori au fost tăiate. Una din mâini atârna fără vlagă pe lângă corp, apoi am văzut negru în fața ochilor.

-Dă-ți-vă la o parte, am mârâit, împingând în stânga și în dreapta până am ajuns la ea.

Am luat-o grijuliu din brațele celor doi, am strâns din dinți la vederea stării în care era, apoi am pornit spre castel, rugându-mă pentru prima dată în viață la Dumnezeu.