Zaira

Silă

Urlam cât de tare puteam fără să-mi pese de înjurăturile lui Maxx sau că m-ar putea auzi cineva.

Durerea era ceva permanent,iar la un moment dat aveam impresia că nu mai simt nimic. Urechile îmi vâjâiau, privirea îmi era din ce în ce mai încețoşată, iar vocea,doamne, aveam să mi-o mai recapăt?

Nu știu de câte ori m-a lovit,dar știu sigur că s-a oprit exact când credeam că o să-mi pierd cunoștința. Simțeam cum plutesc pe un nor pufos,doar că senzația nu a durat prea mult pentru că brusc am fost ridicată în picioare.

-Să nu care cumva să adormi, auzi?

-Dacă nu ai fi o așa brută nu aș avea motiv să leșin, nu?am replicat deși abia vorbeam.

-Bine că nu ți-ai pierdut impertinența, a bombănit luându-mă în brațe și ducându-mă spre patul pe care-l văzusem mai devreme,apoi am auzit o ușă trântindu-se,după care liniște.

Doar nu mă lăsase așa?!

Sprijinindu-mă în brațe am încercat să mă ridic,dar era în zadar;spatele mă durea prea tare și oricum nu aveam puterea necesară pentru a mă ridica.

-Nenorocitule! Toți sunteți niște nenorociți! am țipat cât de tare am putut,dar nu s-a auzit nimic.

Vocea mea! Îmi pierdusem vocea!

Și în clipa aia am început să plâng. Am plâns pentru mine și situația în care eram. Un om nu ar trebui să suporte asemenea umilințe. Ce dacă am privit în ochi pe cineva și am articulat ce-mi trecea prin minte? Doar eram oameni cu toții până la urmă. Cine decidea regulile astea? Cine putea să spună că un om este mai bun decât altul? Cine avea dreptul să te dezbrace de umanitate și să te înjosească în asemenea hal încât să te întrebi dacă contezi? Cine?

Nimeni nu ar trebui să aibă asemenea putere pentru că puterea schimbă oamenii. Chiar și o fărâmă de putere te poate înnebuni așa că nimeni nu ar trebui să o aibă. Toți ar trebui să beneficiem de aceleași lucruri,doar că ni s-a dat un mic dar pe care unii dintre noi l-am înțeles diferit, liberul arbitru.

Noi singuri alegem să ne facem rău, așa cum Maxx a crezut de cuviință că este îndreptățit să mă biciuiască sau așa cum crede nobilimea că știe ce este mai bine pentru noi. Ei singuri decid asta pentru noi,dar asta nu înseamnă că nu mai avem toți liberul arbitru? Asta nu înseamnă că lumea este crudă și nemiloasă și abuzează de un dar de care toți ar trebui să beneficiem?

Tot ce puteam simți în momentul ăsta pentru toți era silă. Silă de felul cum credeau unii că pot înrobi o persoană, silă de abuzuri, silă de toți și de toate și nu în ultimul rând, silă de mine. De persoana care ajunsesem. Îmi plăcea să cred că sunt o persoană puternică, dar nu eram decât o marionetă care executa ordinele stăpânului. Trebuia să fac ceva pentru că se ajunsese prea departe și această ocazie avea să mi se ivească mai repede decât credeam.

O ușă deschizându-se m-a readus în simțiri. Am întors capul în direcția ușii și am putut vedea o tânără împingând un cărucior mic plin de ustensile sanitare. Nenorocitul nu era chiar așa nenorocit până la urmă.

-Poți vorbi?m-a întrebat în șoaptă de frică să nu fie auzită.

Am clătinat din cap și doar m-am uitat cum adună rochia de pe jos, o așează frumos pe spătarul unui scaun și apoi vine spre mine.

-Știi prea bine că nu ar trebui să vorbim,dar domnul Dante mi-a permis asta pentru a nu leșina. Este mai bine dacă rămâi trează, a continuat analizând rănile de pe spatele meu.

Cine pana mea era domnul Dante?

Probabil mi-a citit întrebarea din priviri pentru că în timp ce curăța rănile mi-a șoptit că domnul Dante era chiar Maxx. Foarte amabil din partea lui, ce să spun!