Zaira

Plecăm

Există o vorbă pe care nu am suportat-o niciodată și anume, ajungi să apreciezi o persoană abia după ce o pierzi. Nu-mi puteam explica sentimentele care se războiau în mine în clipa asta,dar cert este că doreau răzbunare. Aveam mâinile și picioarele legate cu niște cătușe așa de strânse,încât mă întrebam cum mai puteam exista. Ridicând privirea pentru a nu știu câta oară spre patul de spital în care stătea Zaira, nu am putut să nu mă întreb cu ce greșisem.

Cu ce greșisem noi ca oameni,de ajunsesem în situația asta. Sigur, istoria se repeta într-un mod brutal,dar existase o mică portiță care la un moment dar ar fi putut fi închisă în fața trecutului,dar noi în loc de asta,am deschis-o și mai larg și am lăsat să ne acapareze în totalitate trecutul. Ar fi trebuit să ne luptăm,să ripostăm și să fim uniți,dar noi ne-am dezbinat, am mers fiecare pe cont propriu și așa ne-au dovedit.

Așa este firea omului,să se gândească mai întâi de toate la el,dar numai la el,niciodată și la semeni și fix asta ne-a adus declinul. Când eram copil,țara nu era una strălucită și nici nu se afla pe vreo hartă politică importantă,ne zbăteam în mocirla noastră și ne amăgeam cu discursuri frumoase și minciuni spuse pe la televizor,dar ne era bine așa. Aveam libertate și asta era cel mai important.Nici nu am simțit când din spatele cortinei a venit un val și ne-a măturat pe toți. Eram prea mândri să recunoaștem că totul se întâmpla din vina noastră,orgoliul de român ne-a adus în situația asta,prostia la fel.Românul dacă nu este prost și fudul nu este român.  Deși ne meritam soarta,de data asta se mersese prea departe și nu doar celor întâmplate Zairei.

În toată țara situația scăpase de sub control și se îndrepta spre distrugere totală. Oamenii mureau de foame cu zile,regulile din ce în ce mai absurde îndobitoceau și mai rău populația,jocuri de putere,crime,toate trebuiau să se termine într-un final. Doar că nu puteam răsturna dintr-o dată o căruță așa de mare și bine înfiptă în pământ, trebuia să o clătinăm treptat, treptat.

Geamătul de durere venit dinspre pat m-a făcut să sar în picioare.Făcea asta de câteva ori,la intervale scurte,apoi se oprea,dar nu se trezea. Era deja ziua doi în care așteptam să deschidă ochii,dar doctorii au spus că nu o face pentru că corpul ei este încă în stare șoc,iar mintea tot retrăiește clipele acelea,ca un limbo interminabil.

-Zaira,trebuie să te trezești, am zis,așezându-mă la loc pe scaun.Ești în siguranță acum, nimeni nu o să-ți mai facă rău,jur și dacă asta te face fericită, îți promit că o să mă comport mai frumos cu tine și o să-ți răspund la câte întrebări vrei, am rostit punându-mi coatele pe genunchi,chircindu-mă pe scaun.

-Domnule Dante,nu vă răciți gura de pomană, domnișoara nu vă poate auzi, s-a auzit vocea enervantă a doctorului.

-Doc, crede-mă,dacă nu ai fi important pentru cercetările tale,ți-aș rupe gâtul pe loc, am mârâit. Zi-mi ce dracu faci să o trezești!

-Maxx, nu este așa ușor, a oftat doctorul, mintea umană este cel mai complex mecanism pe care noi din păcate nu-l putem recrea bionic și știi foarte bine chestia asta. Singurul lucru pe care-l putem face este să așteptăm.

-Doc, nu cred că m-am făcut înțeles, am zis,ridicându-mă încet de pe scaun și ducându-mă spre el. Fata asta este soția mea,regele este foarte intrigat de ea și dacă i se întâmplă ceva eu personal o să-ți scurtcircuitez legăturile,de nici tu nu te mai poți ajuta.

-Știi bine că nu funcționez așa, a replicat doctorul.

-Iar eu știu o modalitate să îți incapacitez tot corpul ăsta  bionic. Cum ți-ar plăcea să nu te poți mișca,dar creierul să funcționeze? Cum ți-ar plăcea să nu-ți poți mișca corpul,dar capul să funcționeze perfect?am spus,pe un ton amenințător.