Zaira

Două rele

Probabil maxilarul atingea podeaua în momentul acesta de șoc. Credeam că nu o sa-l mai văd prea curând, ultima dată îl văzusem în urmă cu cinci ani. Ieșise pe ușă într-o dimineață și oricât l-am așteptat, nu s-a mai întors. De parcă uitase drumul spre casă, de parcă uitase de mine și de mama. Existența lui de atunci a fost ca o adiere de vânt, ca o amintire care se pierde cu timpul. Nu pot să spun că ne-am bucurat că a ieșit pe ușă și nu s-a mai întors, dar eram mai bine fără el, mai liniștite, dar liniștea nu a durat mult. La câteva săptămâni de la plecarea lui, am fost cumpărată de un viconte și nu mi-a mai stat gândul la el, a trebuit să mă gândesc la mine.

Nu se schimbase mai deloc, părul șaten era tuns scurt, militărește, mustața închisă la culoare aranjată, dar cu câteva fire albe ici și colo, postura dreaptă, zveltă, de parcă voia să analizeze de sus tot ce se întâmpla și la cei un metru nouăzeci ai lui o putea face cu ușurință, brațele care păreau să se fi mărit considerabil, îmbrăcămintea închisă la culoare, iar privirea. Privirea aceea de gheață care în ciuda culorii căprui a ochilor, putea să împietrească pe oricine, era încă o dovadă că cel din fața mea nu putea fi decât el.

-Tată? am întrebat, șocul răzbatându-mi din voce.

-Nu te arată așa de uimită, doar nu ai văzut o fantomă, mi-a răspuns, făcând un pas spre mine. Ridică-te, de câte ori nu ți-am zis să nu stai în genunchi în fața cuiva sau ai uitat tot ce te-am învățat?a întrebat, întinzându-mi o mână să mă ridic.

-Nu mai înțeleg nimic, am replicat, ridicându-mă singură, ignorându-i mâna întinsă. Ce caut eu aici sau și mai bine, ce cauți tu aici ?

-Mă bucur să văd că nu au reușit să te înfrângă, a spus, privindu-mă din cap până în picioare. Arăți mai bine decât mă așteptam eu, știind unde ești, dar în același timp nu m-am gândit că o să fii măritată cu monstrul acela.

-Să nu îndrăznești să vorbești așa de Maxx, am zis, repezindu-mă spre el, dar nu am apucat să-l atac pentru că mâna lui o imobilizase pe a mea, mă întorsese cu spatele la pieptul lui și brațul îmi apăsa traheea, făcându-mă să mă sufoc.

-Fiica mea, o să te iert de data asta pentru prostia de mai devreme, în fond am fost plecat mult timp și nu a avut cine să te disciplineze așa cum trebuie , dar să nu cumva să îți imaginezi că dacă ești fata mea nu o să o încasezi dacă mă provoci. S-a înțeles? a mârâit în urechea mea.

Acum că m-am făcut înțeles, a zis, eliberându-mă și împingând-mă în față, Robert o să te conducă în cameră, iar mâine o să discutam civilizat motivele pentru care ești aici. Robert, poți să o iei, a spus scurt, pașii lui auzindu-se cum se îndepărtează.

Aveam mâinile la gât, încercam să-mi liniștesc respirația, așa că nu am protestat când Robert m-a ridicat de pe podea și m-a îndreptat spre partea stângă, apoi spre un hol lung. De o parte și de-a alta erau uși cu numere pe ele. Noi ne-am oprit în dreptul numărului zece. Îl urmăream pe Robert cum scoate din buzunar o cheie, descuie ușa, apoi îmi face semn să intru.

Nu am protestat pentru că și eu îmi dădeam seama când trebuia să te lupți și când nu, iar acum nu era momentul. Am auzit click-ul de la întrerupător și în momentul următor camera a fost învăluită în lumină. Rămăsesem în dreptul ușii și mă uitam șocată la camera copilăriei mele. Patul cu tăblia ovală de lemn masiv și cu o crestătură în partea stângă, unde obișnuiam să dorm, noptierele înalte cu luciul ciobit de timp, comoda cu oglinda uriașă care nu stătea dreaptă și trebuia rezemată de perete, șifonierul cu patru uși, înalt până în tavan, biroul alb care făcea notă discordantă cu mobilierul masiv de lemn închis la culoare.