Zaira

Zile negre

Doctorul nu mi-a dat vestea pe care o așteptăm, nici cel care venise în timpul ceremoniei de încoronare, nici cei zece care au urmat. Nimeni nu știa ce era cu Maxx! Nu au descoperit nici o rană care să-i pună viața în pericol și care să cauzeze starea de comă în care era. Toți au spus că depinde doar de el să se trezească și că probabil o să o facă când se simte el pregătit. Îmi venea să arunc cu ei de pereți! Voiam să-i omor pe toți pentru că nimeni nu reușea să-l trezeacă pe soțul meu.

Trecuseră două luni de când fusesem numită regină, iar mirosul schimbării se simțea. Toată lumea beneficia de necesități, lumină, apă curentă, cablu. Toată lumea avea dreptul la cunoaștere, așa că la fiecare sfârșit de săptămână organizam întâlniri în Piață Regală pentru a afla ce doresc oamenii. Cel mai greu fusese cu eradicarea sclaviei. Nu numai că omenii nu mai aveau un acoperiș deasupra capului și mâncare asigurată, începuseră să devină violenți. Rata furtului crescuse la douăzeci, de la zero. Oamenilor le era frică se iasă noaptea afară din case de teamă că o să le fie sparte. Mă confruntam cu atât de multe probleme pe care nu le gândisem și prevăzusem, încât îmi venea să renunț.

În ciuda schimbărilor pozitive care aveau loc, cele negative erau cu mult mai multe și mai grele, umbrindu-le pe cele bune.

Toată ziua eram ocupată cu gestionarea situațiilor din țară, care escaladau de la zi la zi. Deja existau zvonuri că cei de partea lui Adrian ar încerca să-l pună din nou la putere, datorită situației precare. Revolte, bătăi, furturi, vandalizari, erau la ordinea zilei. Simțeam că-mi explodează capul de atâtea probleme. Deja voiam o pauză de la toate astea și simțeam că m-am înhămat la o trăsură fără o roată, doar cu un cal, care urma să se răstoarne. Era peste capacitățile mele și situația scăpa de sub control văzând cu ochii. Noaptea, întinsă în patul meu, stăteam cu ochii fixați în pavan și mă gândeam ce o să se mai întâmple mâine, oare o să pot gestiona problema, oare sunt capabilă de așa ceva?

Slabisem, mult, și se vedea. Toți erau îngrijorați pentru mine și prin toți mă refer la Ilie, sfătuitorul meu și la oamenii care vedeau în mine luminița de la capătului tunelului. Problema cea mai mare era ca acești oameni, scădeau numeric cu fiecare faptă negativă care se petrecea în țară.

Stresul mă făcuse să fiu paranoică și retrasă, mă schimbase irevocabil. Îmi schimbase gândirea și modul de gestionare. Eram mai impulsivă decât de obicei și acest lucru nu era în favoarea mea.

Întâlnirile zilnice cu Tudor mă terminau psihic pentru că nu scoteam nimic de la el, nici o informație. Tot ce îmi repeta era că lucrurile erau pe făgașul cel bun, cel văzut de el. Nu voiam să accept asta, nu concepem așa ceva. Aveam atât de multe întrebări fără răspunsuri încât nu știam ce să mai fac.

Încet, încet, speranța se stingea în ceea ce privea soarta lui Maxx. Îmi făcusem tot felul de gânduri, de mustrări de conștiință, dar nimic nu mă ajuta, din contră, mă făceau și mai nervoasă. Nu voiam să renunț, nu concepeam așa ceva, de aceea îl țineam în viața pe Tudor. În schimb, Robert se dovedise un șobolan infect care se schimba după putere. Deja mă plictisisem de câte ori îi auzisem rugile să-l iert și că o să fie cel mai loial adept al meu. Nu voiam adepți, voiam în preajma mea oameni pe care mă puteam baza sincer și care la rândul meu, aveam încredere în ei. Robert nu făcea parte din nici o categorie, așa că pur și simplu își trăia zilele într-o celulă confortabilă.

Eram epuizată! Voiam doar o zi din trecut, în care Maxx era bine. Ce spun, le voiam pe toate. Dar nu așa suntem noi oamenii? Mereu ne dorim mai mult, mai bine, fără să știm că ceea ce avem deja este perfect pentru noi. Ne dorim schimbare, crezând că îi putem face față, dar de fapt tânjim la trecut. Tânjim la ceea ce știm și ce este cunoscut, confortabil. Nu o să recunoaștem niciodată că necunoscutul ne atrage, dar în același timp ne sperie. Niciodată nu o să recunoaștem că am greșit când am ales noul. Nu este o greșeală să ne dorim ceva nou, ceva mai bine, dar este o greșeală să ne dorim binele, când nu știm să apreciem ce avem deja.