Între abis şi paradis

12. Greseala

Cât era ceasul? Se aştepta să se trezească înţepenită, având în vedere faptul că adormise ca un covrig, dar era în patul mare, şi spre mulţumirea ei singură. Aproape trei saptămâni o mai despărţeau de nunta aceea nenorocită.

Cercetase cu atenţie camera, dar nu se întrezărea nici o mişcare. Aprinsese televizorul pe un post oarecare şi văzând data din colţul ecranului pufăi exasperată. Mai avea fix o lună pâna la marele necaz. S-a ridicat încă cu pătura pe ea şi a deschis uşa ce dădea spre balcon şi spre grădina de trandafiri. Unii dintre ei erau uscaţi şi îşi propuse să îi cureţe singură astăzi după micul dejun.

- Admiri peisajul? Vocea ei a tulburat liniştea din jurul lor. Richard facuse ochii mari în spatele ei neştiind dacă se referă la gradina de trandafiri sau la ea, cum îl simţise? Tocmai ieşise din baie îmbrăcat în pantaloni de stofă şi o cămaşă fină, descheiată.

- Se poate spune şi aşa. Un zâmbet i s-a format în colţul gurii.

Ea stătea acolo, în uşă fără să se mişte sau să mai spună ceva, şi asta îl făcea să se simtă incomod. Femeile erau obişnuite să întreţină conversaţiile cu el, dar ea stătea acolo, făcând nimic gândindu-se Dumnezeu ştie la ce.

- Pleci la serviciu?

- Da... aşa o să fac.

- În regulă. A expirat zgomotos.

- S-a întâmplat ceva?

- Nu.

- Spune-mi, a spus el întorcând-o cu faţa spre el.

- Vom discuta mai târziu. Trebuie să ies cu Danielle să căutăm pantofi şi accesorii pentru nuntă, iar tu trebuie să ajungi la bancă.

- Bine. Ar fi vrut să se întindă să o sărute pe frunte, dar ea s-a întors la privitul trandafirilor. Poate dacă ar fi fost mai deschisă, dacă n-ar fi fost atât de înfumurată, ar fi putut să fie măcar prieteni, dar nu. Ea se împotrivea pur şi simplu în continuu. Nu voia să fie sărutată, atinsă, sau măcar privită.

S-a întors pe călcâie cu nervii întinşi la maximum. Prea bine. Aşa va fi. El era sătul să încerce.

La cină, Anastasia a mâncat singură în camera ei. Nu s-a dus la cumparături aşa cum îi spusese lui Richard, dar avea nevoie de o acoperire ca să scape de discuţia stânjenitoare cu el.

- Fiule, a spus bunicul dupa cină, v-aţi certat?

- Nu. De fapt... ştii cum sunt tinerii din ziua de azi.

- Băiete, nu trebuie să faci asta. Nu trebuie să te prefaci că o iubeşti doar ca sa treci peste Gloria.

- Bunicule, a spus el făcând o pauză, am trecut peste Gloria în ziua în care am decis să plec din ţară, dacă eram sigur că mai aveam vreun sentiment pentru ea, nu aş fi mers în Anglia. Nu am plecat acolo ca să scap de ea, am plecat ca să mă regăsesc pe mine. Toata chestia cu plecarea si tot ce am făcut după aceea, a fost despre şi pentru mine. Nu despre ea.

- Dar totuşi n-o iubeşti pe...

- Cred că asta mă priveşte bunicule. Nu vreau să fiu nesimţit, dar e treaba mea ce vreau sa fac. Poate că nu voi ajunge s-o iubesc ca pe Gloria, pentru că iubirea e ceva ce nu mai are loc în viaţa mea. Dar o apreciez şi o respect pe Anastasia pentru ceea ce e şi... mă face un om fericit.

Pe naiba.

- Dar fiule, nu te gândeşti şi la fericirea ei? O pui să se căsătorească cu tine, îi furi ani preţioşi din viaţă. E încă tânără şi nu ştie ce vrea. Daca peste doi trei ani, îşi dă seama că a făcut o greşeală şi să zicem că ajungi să te ataşezi de ea. Ce vei face atunci? Vei mai suporta o altă dezamăgire?