O Iubire Demonica

XXXIV «Lacrimi si dezamagiri»

Capitolul 34

Lacrimi si dezamăgiri

Blake Richardson

Imediat ce i-am simtit simpla atingere a buzelor mi-am intors chipul spre stanga. Sarah văzuse ca am respins-o iar asta o ranise dar la fel se întâmplase si cu mine. Simteam cum durerea pe care deja o aveam se intensifica, simteam fiecare ramasita a suferintei, intreaga emoție a călătorit prin fiecare organ pana cand a ajuns la inima, acolo unde si-a infipt coltii ajungând in cele mai adânci locuri.

Aveam deja o rană, eram deja spulberat. Eram lipsit de puteri si voiam doar să stau singur, sa ma pot gândi la fiecare moment, sa analizez fiecare întâmplare pentru a sti cu exactitate ce s-a intamplat si ce se va întâmpla. Imi trebuie liniste.

In tot acest timp nu m-am putut gândi la nimic, absolut nimic. Vreau sa stau intr-un loc, sa stiu ca sunt eu si doar eu, sa ma pot exprima omenesc si sa ajung la o concluzie, sa iau o decizie. Vreau doar sa ma gandesc la tot ce s-a intamplat pentru a sti cu adevarat gravitatea situației.

Cat vreau, Doamne cat vreau sa o sărut, sa imi sărut îngerul dar nu pot. O asa actiune m-ar îngreuna. Vreau doar pace. Macar pentru câteva ore.

Ii simteam durerea. Stiam ca o doare pentru ca am respins-o, dar e atat de greu sa fiu inteles? De ce oamenii se plâng ca au fost jigniți, ca au fost răniți dar nu au stiut sa dea spatiu iar asa totul se rezolva? Fiecare problema are o solutie. Unele au nevoie de inteligenta, altele de logica iar altele de timp. Nu puteam ramane pe veci, pe o intreaga eternitate supărat pe Sarah. Se rezolva asta la un moment dat, după ce aveam spatiul pe care mi-l doream pentru a ma putea gândi, dar avand-o mereu langa mine, facand atatea gesturi care ma provoacă, cum mai pot gândi?

-- Blake..-- mâinile ei fragile mi-au atins mandibula, mangaindu-ma. Asta mi-a provocat o senzatie de bine, liniste si relaxare. Fără sa imi dau seama mi-am inchis ochii si mi-am sprijinit chipul de palma ei.

-- Am nevoie se timp, micule înger. Vreau doar sa fiu singur cateva ore ca sa ma pot gândi. Bine? -- i-am șoptit punandu-mi mâinile pe obrajii ei, stergandu-i cu degetele mele lacrimile care începeau sa cada lent din frumosii ei ochi.

-- Dar.. Ma vei ierta?-- imi provoca atat de multa simpatie privirea ei, îmi provocau atata adorație cuvintele ei.

-- Sarah.. Normal ca te voi ierta. Imi esti suflet pereche, inima mea bate pentru doi. Nu te urăsc, ba din contra. Te iubesc. Te iubesc atat de mult, micule înger! Dar am nevoie de timp. Vreau sa.. Vreau sa realizez, sa vad ce se intampla. Atat. -- ii dau un zâmbet încurajator stiind ca o va ajuta.

Ochii ei au inceput sa sclipeasca, buzele ei au format un frumos zâmbet iar obrajii ei au prins culoare. M-a inteles si nu puteam fi mai multumit.

-- În timpul in care eram singur in camera am dat un telefon. -- ii spun facand-o sa isi concentreze atentia totala pe mine.

-- Maine la prima oră voi, tu si Josh, veti merge in Los Angeles. Eu voi ramane aici. -- ii explic.

Din pacate ochii ei au inceput din nou sa aiba lacrimi, interpretand gresit situatia.

-- Blake, nu poti ramane aici. Nu ma poti lasa singura acum. Blake..

-- Nu voi sta toata viata. -- ii spun cu un zâmbet observând ca ii pasa. -- Voi mai sta aici câteva ore. Doua, patru. Dar revin. Ma gandesc, clarific situatiile si ne vedem imediat după. Nu te voi lasa singura.

-- Promiti?

-- Promit. Acum hai la culcare. Este tarziu. -- ii spun luand-o de mâna si mergând spre camera mea.