Călătoarea: Dincolo de Amaris

Capitolul 1

Tacere. Liniste. Frig. Asta a fost tot ce am simtit timp de secunde, minute sau chiar ore. Nu mai stiam cat timp a trecut. Imi simteam pleoapele strans inchise, iar degetele mainilor imi erau reci ca gheata. Auzeam cateva voci indepartate si ecoul unor pasi. Ma incrunt si imi deschid incetisor ochii. Imi ridic mana si mi-o asez pe frunte, simtind un strat gros de bandaje. Capul ma durea ingrozitor. Ma ridic in sezut, sprijinindu-ma in coate. Imi inconjor trupul cu mainile intr-o imbratisare stangace si analizez incaperea in care sunt. Peretii sunt reci, fiind din piatra. Eu stau pe un pat micut facut din lemn, cu o saltea alba pe el. O masuta se afla in fata patului. Un stativ cu niste lumanari pe el se afla pe masa, ele fiind singura sursa de lumina din camera. Pe peretele opus zaresc o perdea ce pare ca serveste drept usa ce duce spre o alta incapere. Ce naiba..?

Tresar puternic in momentul cand imi amintesc totul. Misiunea, tradarea lui Leon, naveta si prabusirea ei in acel munte. Si Camber, o Doamne, Camber! Privesc frenetic in jurul meu, cautand orice urma a Razboinicului, insa nu vad nimic. Ma ridic rapid in picioare, simtind cum genunchii imi tremura, iar capul imi pulseaza dureros. Merg apasat pana la perdeaua de o nuanta albastruie si o trag la o parte, vazand in spatele ei o camera mai micuta ce seamana cu o baie. Observ o oglinda, asa ca plec spre ea. Ma incrunt enervata cand imi vad expresia. Am cateva taieturi mici pe obraji ce ies in evidenta pe pielea mea alba. Cateva bandaje acopera probabil o rana mai mare de pe frunte. Cred ca am capatat toate ranile cand am fost aruncata prin geamul navetei.

Merg inapoi in camera mai mare, singurul meu gand fiind ca cei care traiesc aici sunt foarte inapoiati si ca trebuie sa scap. Vreau sa il gasesc pe Camber si vreau inapoi acasa. Nu am idee cum am ajuns aici sau cine m-a gasit, dar deja urasc totul din jurul meu. Zaresc un scaun in coltul camerei pe care sunt aranjate niste haine negre. Oftez usurata cand realizez ca sunt hainele mele. Am fost schimbata cat timp eram inconstienta in niste pantaloni si un tricou simplu. Arunc o privire in jurul meu precauta, apoi ma dezbrac rapid si imbrac blugii, puloverul meu comod si paltonul. Imi trec o mana prin par, apoi verific buzunarele paltonului. Inca aveam pumnalul cu mine. Pistolul ramasese in naveta, aruncat undeva pe podea.

Pasesc spre niste scanduri ce abia se tineau in perete. Cred ca aia trebuia sa fie o usa. O deschid fara prea multa precautie, usa improvizata scartaind patetic. Oamenii care stau aici chiar nu au idee ce e aia o usa? Pana si Abingora e mai dezvoltata decat locul asta! Oftez si incep sa merg pe holul intunecat, cautand o iesire. De fapt, da ma gandesc mai bine, incaperea asta nu e un hol. Seamana mai mult cu o... pestera. O pestera mare in care traieste cineva. Urasc locul asta! Vreau la Camber...

Ma opresc deodata cand de dupa un colt apare cineva. O fata scunda, cu o tunsoare baieteasca si cu ochi atat de deschisi la culoare incat par albi. Fata se opreste si ea cand ma vede. Imi strang pumnalul in mana, fiind gata sa ma apar daca sunt atacata. Ea isi mareste ochii, privind speriata in jurul ei, iar mainile incep sa ii tremure. Continui sa merg, insa fata incepe sa tipe din toate puterile, facandu-ma sa ma stramb nemultumita. Ceea ce e ciudat este ca fata nu ma priveste pe mine, ci tipa privind peretii si tavanul din piatra.

Aud persoane alergand spre noi. De dupa acelasi colt apare un baiat si o femeie. Cei doi par sa nu ma observe la inceput. Femeia isi pune mainile pe umerii fetei care s-a oprit din tipat si o conduce de-a lungul holului. Baiatul da sa le urmeze, insa eu ies din umbre si ii pun pumnalul la gat. Baiatul e Calator. Are pielea alba ca zapada ce atrage atentia in intunecimea holului. Baiatul tresare speriat si se intoarce spre mine. Ii arunc una dintre cele mai neprietenoase priviri ale mele si imi apropii pumnalul de gatul lui. Un firisor de sange se scurge pe pielea lui, patandu-i tricoul.

- M-Ma bucur ca te-ai trezit. se balbaie el, inghitind in sec.

Nu ii raspund, in schimb ma incrunt, incercand sa par intimidanta.

- Eu s-sunt Calator, ca tine. zice el.

- Nu mai spune. N-am observat. spun eu sarcastica.

Baiatul ma priveste temator, chiar daca era mult mai inalt decat mine. Imi venea sa rad.

- Unde sunt? intreb eu.

- Pai... E secret. zice el incet.

Imi ridic o spranceana, apoi fac un pas in spate. Baiatul expira usurat. Imi ridic mana si arunc pumnalul spre el. Calatorul se lasa rapid la pamant aproape tipand. Pumnalul se infinge in peretele din piatra, asta aratand inca o data cat de ascutit este.

- Raspunde-mi! ma rastesc eu.

- Bine, bine! Suntem in Telia! striga el, ridicandu-se rapid in picioare.

- Telia? intreb eu confuza. Unde mai e si locul asta?

- Nu suntem un anumit loc sau un oras. Telia e un trib. Traim in pesterile din munti. Eu sunt capetenia tribului. ofteaza baiatul.

Calatorul imi intinde mana.

- Ma numesc Lerna.

Ii privesc pentru o secunda mana, apoi il ignor si imi recuperez pumnalul din perete. Lerna isi retrage bratul stanjenit.

- O naveta a lovit muntele nostru. De acolo ai cazut tu. spune el.

- Wow, idiotule, nu stiam ca am fost intr-o naveta acum... Stai, cat timp a trecut de atunci?

- O zi. zice el.

- Acum o zi! imi finisez eu gandul enervata. De ce m-ati adus aici in primul rand!?

- Erai ranita si esti Calatoare si nu puteam sa te las singura in padure. spune Lerna, fiind imbujorat.

- Si ce daca ramaneam in padure? Poate ca am trait acolo toata viata. mint eu.

Incercam sa gasesc cat mai multe motive ca sa scap de aici. Si, in plus, era amuzant sa il vad pe Calatorul acesta atat de stanjenit.

- Ai trait in padure? intreaba Lerna uimit. Si eu!

Oftez si imi dau o palma peste fata, Lerna privindu-ma confuz. Doamne, de ce am ajuns eu aici? Imi vine sa ma lovesc de toti peretii!

- S-a intamplat ceva? ma intreaba el.

- Unde e iesirea? intreb eu, ignorandu-l.

- E-E periculos afara!

Pufnesc si il ocolesc, incepand sa fug de-a lungul holului. Il aud pe Lerna strigand sa ma intorc. Trec pe langa o multime de incaperi, cateva persoane aruncandu-mi priviri urate sau uimite. Pasii zgomotosi ai lui Lerna se aud aproape de mine. Peste cateva momente, zaresc in fata mea o lumina puternica. Simt cum aerul in jurul meu se raceste, asta insemnand ca sunt aproape afara. Intr-un final, ies din pestera gigantica, Lerna fiind deja in spatele meu. Vantul bate cu putere spre noi. Inghet speriata cand vad peste tot in jur o padure deasa, noi stand aproximativ la jumatatea muntelui. In departare, din directia Amarisului, cerul e acoperit de fum, iar cateva flacari se zaresc si pana de aici.

- Am auzit ca Amarisul a fost atacat. Periferiile orasului au fost distruse complet. zice Lerna.

Imi strang pumnii, fiindu-mi greu sa privesc cum orasul care a fost o salvare pentru mine e distrus. Si stiu deja cine e in spatele acestor atacuri. E Leon, cu oamenii lui pierduti. Nenorocitul nu renunta la idioteniile astea!