Călătoarea: Dincolo de Amaris

Capitolul 21

Era intuneric, dar cald. Corpul mi se simtea usor ca o pana. De fapt, daca ma gandeam mai profund, abia daca imi simteam corpul. Imi doream sa imi misc o mana sau un picior sau orice altceva, dar nu se intampla nimic. Eram intr-o stare ciudata, grea de explicat. De parca mintea imi era detasata de corp. Simteam totul ca prin ceata. Eram amortita. Inspir incetisor aerul dulce. Simturile incepeau sa mi se trezeasca. Ascult voci care pareau indepartate, dar in acelasi timp foarte aproape.

- Poate e o neintelegere...

- Nu e nici o neintelegere, Ben! se aude un glas de femeie tipand. E una dintre creaturile alea!

Imi deschid ochii, iar negura care m-a inconjurat pana acum dispare. Ma trezesc privind o camera cu tavan alb si pereti roz, cu becuri care emanau o lumina galbuie si cu un pat de o singura persoana langa mine. Imi maresc ochii in sinea mea, desi asta nu se arata pe chipul corpului meu, cand observ ca si eu stau pe un pat micut. Un pat de bebelusi...

- Doctorii chiar nu au putut vedea asta mai devreme! Viata noastra e distrusa... suspina aceeasi femeie.

Niste maini imaculate se misca prin fata ochilor mei, apoi se aude un scancet indurerat. Dureaza cateva secunde pana imi dau seama ca eu am scos acele sunete. Vedeam totul prin ochii unui bebelus. Eu... eram acel copil. Asta e ceva ce am vazut cu foarte mult timp in urma si nu imi mai amintesc. E o amintire din vremea cand inca traiam in Abingora. Eram din ce in ce mai confuza.

- Mia, doctorii au spus sa mai asteptam.

- Am asteptat doua saptamani! tipa femeia, facandu-ma sa scot in continuare scancete.

Privesc in dreapta mea, vazand doua siluete langa pat. Un barbat si o femeie. Numele lor imi calatoresc prin minte. Mia, Ben... Sunt parintii mei. Pufnesc in sinea mea, aproape vrand sa plang in acelasi timp cu versiunea mea de acum douazeci de ani. Nu m-au vrut din primele saptamani de viata. Oare de ce m-am asteptat la altceva in adancul meu? Dupa felul in care s-au purtat cu mine, nu trebuia sa stiu ce e aia speranta.

Deodata, usa din coltul camerei de spital se deschide. Intra o femeie zvelta si inalta, imbracata intr-un palton negru si gros care ii ajungea pana la genunchi. Pielea ei intunecata la culoare era in contrast cu peretii roz si o facea sa arate unica. Parul ei era vopsit gri, iar partea stanga a capului ii era rasa. Femeia tinea o servieta in mana, in interiorul careia nu stiam ce se afla. Ea se apropie de parintii mei.

- Buna dimineata. ii saluta ea. Continuam cu ce am discutat zilele trecute?

- Da. Sunt de acord cu tot ce ne-ati propus. Doar... Ia-o de langa mine! striga Mia.

- Esti sigura? intreaba tata.

Vedeam o umbra de ingrijorare pe fata lui. Imi venea sa rad! Toate aceste emotii ale lui Benjamin ma faceau sa cred ca tot ce vad e o festa a imaginatiei mele.

- Nu-mi spune ca vrei sa traiesti cu o asa monstruozitate in casa. zice mama cu un ton amenintator. Mike va fi indeajuns.

Daca as fi putut, i-as fi aratat degetul mijlociu.

- Am inteles. O sa va rog sa semnati niste acte. spune femeia, scotand din servieta niste foi.

Cat timp parintii mei erau ocupati cu ele, femeia cu par gri se apropie de mine. Sprijinindu-se cu bratele de marginile patului, ea isi apropie fata de mine. Oh, cat de mult voiam sa imi var degetele micute in ochii ei.

- Uite ca a venit timpul, Antea, sa te facem mai puternica. sopteste ea.

Cuvintele ei m-au tulburat enorm. O frica fara sfarsit ia nastere in interiorul meu. Urmatoarele momente din viata mea au trecut rapid si blurat. Imaginile treceau prin fata ochilor mei cu viteza luminii si nu intelegeam nimic. O voce indepartata din capul meu imi spunea sa fiu fericita ca nu imi amintesc aceste zile.