Drumul spre inima ta

9. Strălucitori

CAPITOLUL 9

Îmi întind oasele și îmi verific telefonul. E puțin trecut peste opt dimineața și sunt mândru de mine că sunt atât de matinal. Cearta de acum câteva zile cu tata și prostia cu farfuriile de după m-au obligat să stau ascuns în cameră. Eram precum un străin în propria-mi casă căci intram și ieșeam tot pe furiș ca să nu fiu nevoit să dau de el. Aveam noroc căci mi se ivise un nou proiect la o construcție rezidențială în sudul orașului care mă ținuse în priză toata săptămâna. E vorba de o casă veche de vreo 200 de ani, dar proprietarul vrea s-o facă în stil elenist.

Știu că e stupid și prostesc, dar caut să îl evit pe cât posibil. Rușinea nu e un cuvânt existent în vocabularul meu, dar sunt sătul de certurile veșnice și interminabile cu el. Îmi ridic capul de pe pernă și mă uit în jur. Văd blurat silueta conturată frumos a unui înger care stă în pragul ușii.

Fiona mă întâmpină cu un zâmbet cald și o farfurie de clătite aburinde. Sar din pat fericit și mă reped la farfuria delicioasă din mâna ei, însă mă oprește cu cealaltă mână și trage farfuria în spate.

- Hei! Nu e corect ceea ce faci! Protestez eu.

- Înainte să ți le dau, promite-mi că îmi vei răspunde la orice întrebare pe care am să ți-o pun.

- Nu joci corect! Spun făcând o față de cățel.

- Nu îți merge cu mine tinere, eu te-am învățat să faci aia. Acum promite.

- Bine, bine, mă dau eu bătut. Acum dă alea aici!

Dă din cap în semn negativ și se întoarce pe călcâie.

- Ce faci? Strig după ea simțind că mor pe dinăuntru. Stomacul meu rage ca și când ar plânge.

- Te aștept jos, nu mănânci în cameră. Tu nu știi cum e să strângi după tine, spune ea fluturând victorioasă farfuria de clătite.

Îmi trec mâna prin păr ca să îl aranjez și mă întorc în cameră. Mă spăl pe dinți și verific dorințele noului meu client pe telefon, sunt impresionat de bunul lui gust și îl ajut cu plăcere. Trebuie să iau legătura cu un designer de interior și în maxim două luni scap și de lucrarea asta.

În pofida lenei de care dau dovadă în unele momente ale zilei, îmi place să lucrez, de aia am ales să fac ceva ce îmi place. Arhitectura e relaxantă și nu e niciun sentiment mai îmbucurător decât să știi că realizezi ceva cu propriile mâini. Mai ales ceva atât de frumos cum e o casă. Este pur și simplu... o parte din tine. Casa ar trebui să te reprezinte până în cele mai adânci gânduri. Fiecare detaliu, fiecare lucrușor, culoare, textură, orice îți place te definește. Și mie îmi place să intru în mintea oamenilor.

Cobor și merg în bucătărie unde iubitele mele clătite mă așteaptă. Fiona își șterge mâinile cu un prosop de bucătărie și se așează solemn lângă mine.

- Dă-i drumul.

- Luce... spune ea făcând o pauză... ai încredere în mine nu?

- Cred că ești pe la sfârșitul listei, spun amuzat, ea mă pleznește peste umăr și se încruntă.

- Fii serios! Mă roagă ea.

- Sunt, sunt. Spune-mi... care-i baiul?

Iau o bucată mare și delicioasă de clătită. Papilele mele gustative se desfată cu delicatesele care au gust de rai amestecat cu îngeri.

- Ce e în mintea ta de vrei s-o duci pe Shanon în cuibul ăla de șerpi diseară?

Esofagul meu refuză să se închidă și bucata mea de clătită divină ajunge pe un drum greșit. Dau drumul unei tuse urâte înainte ca Fiona să se ridice și să îmi dea un pahar cu apă.