Prizoniera răului +18 [Vol. 1]

Cap.38-A new day

*Jessy's Pov. *
-Nu plec de aici pana nu imi dai niste explicatii, ma rastesc nervoasa la enervantul copil, care mi-a repetat pana acum de vreo 10 ori ca nu am ce cauta aici. Cum naiba am ajuns in locul asta?

-Ai fost trimisa de doctorul Styles, sopteste absent privind pierdut in departare.

-Styles? Cine-i asta?

-Harry Edward Styles.

Raman masca la auzul numelui acelui idiot. Trebuia sa imi dau seama ca el e de vina pentru asta.

-Si cum ma intorc? incerc sa mai scot ceva de la dubiosul copil care acum ma fixeaza cu privirea.

-Trebuie sa te cheme el.

Nu stiu de ce, dar abia acum realizez ca acest pusti are un aspect cam familiar. Oare l-am mai vazut undeva? Ceva ma face sa cred ca il cunosc si chiar destul de bine.

Oftez lent, atintindu-mi privirea spre cer. Arata atat de frumos...

Albastrul cerului e cea mai frumoasa si linistitoare culoare pe care am vazut-o vreodata. Si zic asta pentru ca ador albastrul.

Fiind prinsa in reverie, nu observ ca pustiul ajunse foarte aproape de mine, holbandu-se ca si cand as fi fost un extraterestru. Imi mijesc ochii la el, intrebandu-l din priviri ce e in neregula. Un zambet timid ii apare pe buze, plecandu-si privirea in pamant.

-Stii, am impresia ca semeni enorm cu mama mea, pe care am pierdut-o cu mult timp in urma, rosteste lent si relaxat, privindu-ma dragastos. Arati exact ca ea...

Inghit in sec auzindu-i vorbele.

Aveam o anumita banuiala in legatura cu el, dar niciodata nu mi-a trecut prin cap ca el ar putea fi... Fiul meu din alta viata. Cat de nebunesc suna asta?

-Poti simti? se uita cu speranta in ochii mei, asteptand nerabdator raspunsul.

Ce as putea sa ii spun? Nici macar nu imi amintesc cum era fosta mea viata. Imi amintesc doar de Melissa si... De el... Cel care mi-a distrus viata...

Inchid usor ochii si il iau de mana pe copil, simtind o furnicatura usoara in inima. Ma concentrez pe aceasta senzatie, vazand brusc o imagine cu mine si un bebelus ce plange neincetat in bratele mele. Deschid rapid ochii, dand de privirea curioasa si nevinovata a baietelului.

-Te cheama cumva... Alex?

-Da mami...

Raman blocata la auzul acestui apelativ, baiatul sarind in bratele mele si strangandu-ma pana la refuz. Mii de fiori zboara prin inima mea asa ca ii raspund cu aceasi afectiune, simtind din ce in ce mai puternic ca el este fiul meu. Fara sa realizez, doua lacrimi micute imi aluneca lin pe obraji, fiind urmate de alte cateva lacrimi care isi urmeaza cursul in jos pe chipul meu.

-Mi-a fost atat de dor de tine mama, sopteste printre suspine, simtind un junghi adanc in inima auzindu-l cum plange.

-Sst, sunt aici scumpul meu... Iti jur ca nu o sa mai plec niciodata de langa tine, suspin emotionata strangandu-l mai tare la piept.

Dupa cateva minute de stat imbratisati se desparte gentil de mine, privindu-ma parca cu mila.

E clar ca el stie ceva ce eu nu stiu.

-S-a intamplat ceva puiule?

-Mami eu sunt... Sunt... Mort, rosteste ultimul cuvant apasat in timp ce se uita atent la mine, studiindu-mi reactia.

-C-cum? respir sacadat in timp ce siroaie de lacrimi isi fac drum in jos pe obrajii mei. N-nu are cum!

-Stiu ca iti este greu sa crezi, dar... Tu acum esti lesinata intr-un loc in care nimeni nu te poate gasi. Viziunea pe care ai avut-o tu si matusa v-a dus in diferite locuri. Pe ea lasat-o acolo unde era, iar pe tine te-a dus in alt loc... Doar ea te mai poate gasi... incheie oftand adanc.