MIRRYAM | 1

36. "Confuzie"

      
      - Bună, Mirryam! atât am spus.

      - De ce ești aici? Nu trebuia să fi cu gașca ta la liceu? Sau cu vreo fată pe braț la vreo petrecere?

       - Stai, iubito, ai auzit ce am zis de petrecerea de aseară? mă uit stânjenit la ea.

       - "Iubito"?

      - Râzi de mine sau ceva?

      În momentul ăsta eram confuz. Poate a auzit din ce i-am spus adineauri. Poate crede că am fost un tâmpit și era pe cale să o înșel. Oare mai vrea să fim împreună? Fața ei e așa confuză și de nedescifrat.

      - Nu...Dar...Nu te-am auzit să îmi mai spui așa! Te-am văzut în liceu înainte și am auzit o grămadă de lucruri despre tine...Nici măcar nu știu ce faci tu aici!

       Inima mea s-a frânt în mii de bucățele.

     - Ești în regulă? Te-ai cam...albit la față! chicotește ea, iar eu respir sacadat.

      - Stai nemișcată și promite-mi că nu o să îmi lipești vreo palmă, bine? Să nu spui cuiva ce o să fac în câteva secunde, te rog. Să nu vorbești cu nimeni de asta niciodată.

     - Ce?

        M-am apropiat mai tare de ea, iar ea stătea nemișcată. Se uita la mine mai ciudat ca niciodată. Probabil se simțea incomod, dar tot nu îmi vine să cred că se întâmplă asta. În câteva secunde, buzele ei s-au lipit de ale mele. Nu a spus nimic, doar ochii ei s-au marit de uimite. Ai mei s-au umplut de lacrimi, chiar unele căzând pe obrajii mei. M-am retras, iar ea tot nu și-a revenit din șoc.

       - Te iubesc și îmi vei lipsi toată viața! spun, apoi ies grăbit pe ușă.

      Părinții ei îmi ies în cale. Perfect. Ziua asta putea să meargă și mai rău?

       - Tu ce parte din 'stai departe de ea' nu înțelegi? maxilarul tatăl ei se încordează, dar nu mă doare nicăieri de el.

       - Taci, te rog! O să stau! Nici măcar nu mai știe cine sunt din vina ta! E numai vina amândurora! Luați-vă prințesa și duceți-vă dracu' din calea mea! zic, iar mama ei nu se poate abține să nu plângă.

     Am ieșit pe ușa spitalului, ducându-mă în mașină și practic dând frâu liber lacrimilor. Nu mai rezistam. Am început să urlu de durere și să dau cu pumnii în volan. Ca să nu stric mașina și pentru binele meu, m-am oprit și mi-am lăsat capul pe spate, lacrimile curgând din ce în ce mai mult. Mă durea mai tare decât orice. Când mi-a pronunțat numele, simțeam că aș putea să zbor, dar când confuzia îi străbătea ochii căprui de care m-am îndrăgostit și de care nu îi pot scoate din minte toată viața, știam că ceva nu e în regulă. Puteam deja să nu mai sper. Dacă am sărutat-o, mi-am făcut și mai rău. Măcar pentru ultima dată, i-am putut simții buzele dulci și timide pe care le avea atunci când am sărutat-o prima oară.
        Mi-am șters lacrimile, apoi am plecat acasă. Kemi a sărit pe mine, dar nici măcar nu am băgat-o în seamă. Mi-am văzut de treaba mea, înfigându-mă în dulapul cu băuturi. Am desfăcut o sticlă oarecare și am băut direct din ea. Nu mi-a mai păsat de nimic și de nimeni. Poate că alcoolul mă va face să uit de ea și de gaura imensă pe care o deține pieptul meu. Beau din ce în ce mai mult, aproape terminând sticla. Încă închid ochii și îi văd pe ai ei, îmi aduc aminte de diminețile cu ea și de săruturile ei delicate.

       - NU! IEȘI DIN MINTEA MEA, DEMONULE! M-ai posedat să...să te iubesc... Acum...M-ai părăsit! practic urlu și plâng. NU TE MAI VREAU! zic și trântesc sticla pe podea făcându-se țăndări.