MIRRYAM | 1

70. "Adevărul"

     Parcă le picase cerul în cap la toți. Îmi era frică să mai fac un gest, fiindcă habar nu am ce reacție pot avea patru adulți când aud de fata sau viitoarea lor noră, că este însărcinată.
      Doamna Anne mai avea puțin și plângea, mama a rămas fără suflare,  domnul Wilson a rămas nemișcat, iar tata...tata nu avea nici o reacție, doar a deschis gura să spună ceva, ca de exemplu :

     - Te rog frumos, tinere, poți să îmi aduci și mie o cană de cafea?

   Toți s-au întors cu fața la el, cu gurile căscate.

  - Pe bune, Kevin? Tu vrei cafea? Tocmai ce ai aflat că fiica ta e însărcinată și pe tine te interesează cafeaua? mama îl ceartă.

  - Ți-am zis din start, că nu mă bag! Ai lăsat-o să se ducă în New York și erai conștientă că se va întâlni din nou cu tânărul acesta arătos, și își va aminti de el.

  - Dar, chiar nu-ți pasă? Măcar puțin? mama rămâne fără vlagă.

  - Ba da, sunt extrem de bucuros pentru ei. Chiar, am fost foarte uimit, dar am vrut să par calm în fața ta! râde tata, iar mama îi dă un pumn în umăr, ceea ce mă amuză puțin.

    Tata se ridică de pe fotoliu, împreună cu ceilalți, și vin spre mine, apoi mă iau în brațe și mă felicită.

    - Chiar mă bucur! Voi ce v-ați dori?

    Amândoi am deschis gurile în același timp. Mie mi-a ieșit "fetiță", iar lui "băiat".

    - Stai, ce? Băiat? Eu știam că tații vor fete! îmi mijesc ochii la el.

    - Uite că eu vreau băiat! zâmbește și îmi apucă talia cu ambele mâini, apoi îmi apropie corpul de al său.

   - Hmm. Bine.

  - Doamne! Sunteți adorabili! zâmbește mama sa vitregă spre noi, iar obrajii lui Mike prind o nuanță de roz deschis.

     Niciodată nu și-a arătat afecțiunea în față părinților săi, sau...alor mei. Chiar mă bucură faptul că se deschide chiar și când suntem în public.

    - Anne, trebuie să mergem! Mai am câte ceva de făcut la firmă! spune tatăl său după ce își verifică telefonul și se ridică grăbit de pe canapea.

   - Sigur! Atunci copii...Ne mai vedem! Cu siguranță mâine! pe fața ei e un zâmbet imens.

   - Și noi ar trebui să plecăm! tatăl meu continuă.

   - Ăm...Kevin...Ai putea să mă lași câteva minute cu fata mea? zâmbește forțat. - Chiar și tu Mike...

  - Hei, dragule, ai putea să ne conduci pe noi până jos. Ce zici? îi propune doamna Anne.

  - Ăm...da! E în regulă, iubito? îmi spune, încă având mâinile pe talia mea.

   - Da! Du-te! zâmbesc scurt, apoi el mă eliberează și iese pe ușă împreună cu tata și cei doi adulți.

    Mama mă apucă de mână și mă trage spre canapea. Ne așezăm încet, apoi un oftat imens iese din plămânii ei.

    - Ce s-a întâmplat? Totul e bine? o mică urmă de îngrijorare mi se aude în glas.

  - Păi...Nu este totul în regulă...

     Ridic o sprânceană și îmi strâng buzele într-o linie dreaptă.

  - Mai știi când te-am sunat...Și ți-am închis repede fiindcă ai adus aminte de mătușa ta?

   - Da' chiar! Ce a fost aia?