MIRRYAM | 1

71. "Am cedat!"

    
     Fața lui pică.

   - Ce? întreabă confuz, dar își poziționează mâinile sub coapsele mele pentru a mă susține mai bine, iar mama tușește scurt.

   - Păi, vă las să discutați! spune mama, iar eu mă dau jos de pe bățul meu mare și dur de bambus, ca să o îmbrățișez.

    - Ne mai vedem! spun, și o conduc spre ușă.

     - Scumpo, sigur nu ești supărată de ce s-a întâmplat?

     - Stai liniștită, mamă. Tata te așteaptă! Mai vorbim! o iau încă odată în brațe.

     - Bine! Atunci...ne mai vedem! Pa, copii! ne face cu mâna apoi iese, iar eu mă sprijin cu spatele de ușă și alunec încet, în jos, apoi îmi strâng genunchii la piept și încep să suspin.

    Mike se apleacă dintr-o mișcare spre mine, apoi încearcă să-mi ridice fața, iar eu cedez, sar pe pieptul său și îmi încolăcesc brațele în jurul gâtului său. El se ridică cu mine de pe jos, iar eu îmi strâng picioarele în jurul taliei lui, cum am făcut cu mâinile. El face la fel, prinzându-mă de talie cu ambele mâini.

     - Iubito? Ce s-a întâmplat? sunetul vocii lui îmi vibra în tot corpul.

    Suspinele mele ieșeau mai zgomotoase și puternice.

   - Mirryam! Iubire! îmi mângâie ușor părul, apoi mă strânge mai tare la pieptul său, dar nu să mă doară, mai mult încercând să îmi aline durerea din suflet pe care o simt acum.

     - Am cedat! spun, iar el îmi ridică fața încet de pe umărul său plin de lacrimi.

     - Cum adică? îmi șterge lacrimile de pe obraji, care curg în disperare.

     - Am aflat totul și e...dureros...

   Am oftat adânc, iar el s-a încruntat nedumerit.

     - Adevărul e prea dureros câteodată!

     Parcă i s-au înmuiat picioarele. S-a lăsat încet jos cu mine. Stând pe podea, spatele său e sprijinit de marginea canapelei, iar eu stau în poala sa și îi povestesc totul, de la cap, la coadă. Atunci când devenea ceva mai dureros, vărsam câte o lacrimă, iar el ofta de fiecare dată, ștergând-o cu degetul de pe obrazul meu, de parcă o alungă și vrea să mă țină în putere.
    După ce termin povestea mea tragică și plină de prea multă durere, el mă strânge la pieptul său.

   - Iubito, suntem amândoi acum, împreună și vom trece peste toate, împreună. Niciodată să nu te gândești că nu voi fi alături de tine. Te voi iubi în permanență, cu toată dragostea pe care ți-o pot oferi. În curând vom fi o familie și nimic nu ne va putea despărți! își așează o mână pe pântecul meu, iar eu din cap afirmativ, trăgându-mi nasul. - Și te rog, încearcă să te calmezi, ți minte ce a spus doctorul atunci!

      Amândoi am spus la unison clar și răspicat "să nu mă stresez".

     - Știu, iubitule! Mulțumesc fiindcă ești alături de mine! îl strâng în brațele mele micuțe, iar el îmi dă părul de pe gât și plasează un mic sărut.

    - Mereu voi fi! zâmbește pe gâtul meu, iar eu nu pot să mă abțin să nu zâmbesc.

     Îmi așez capul pe pieptul său, ascultându-i bătăile inimii. Probabil el nu stă atât de confortabil ca mine, dar eu simt că stau ce pe un urs de pluș.

    - Hmm...

      Sunetul ăsta îmi transmite o vibrație în piept.

   - Ce ar fi să plecăm de acasă în seara asta? zice, iar eu mă încrunt. - Ca să mai uiți de ce s-a întâmplat...