MIRRYAM | 1

37. "Denver, vin acum!"

          Peste o lună...

 
     Privesc confuză pe geamul camerei mele. Ceva mă îndeamnă să nu mă mut. Cu toate că nu am stat aici mult timp, dar simt că ceva nu e în regulă. Aleg să cred că, după această tragedie, după accidentul ăsta care m-a nenorocit, ar fi mai bine să plec. Am apucat să îmi văd noii colegi, și cred că îmi va fi dor de Lizza și Derya, mai ales de Derya. Lizza m-a vizitat acum câteva zile, dar nu știu mai nimic de Dery. Nici nu am apucat să îmi iau la revedere de la ea.
     O bătaie în ușă îmi întrerupe gândurile.

     - Intră! strig.

     - Ești pregătită de plecare? Ai luat tot? tata intră agitat, iar eu doar îl privesc cum se învârte prin camera mea.

      - Da...Presupun că da...

      - Ești sigură? se uită în sfârșit la mine.

      - Da, tată! Mă ajuți să mă ridic, te rog?

      - Sigur! Vrei să aduc scaunul cu rotile?

      - Nu, dar dă-mi cârjele, te rog!

      - Unde sunt? Ah, aici! zice și mi le dă.

      - Mulțumesc! Poți să...

      - Da! Desigur! spune, apoi vine spre mine și mă ajută să mă ridic.

       - Ești bine, Mirry? zice mama imediat ce dă buzna în camera mea.

       - Da...De ce mă tot întrebați asta? Am decât piciorul ghips, dar nu mai am coastele fracturate. Cel puțin, nu mă mai doare așa de tare.

       - Doar mă...asiguram...

      - Oh, e în regulă! Haideți să mergem! mă stabilizez mai bine în cârje, apoi o iau înainte.

      - Cum vom ajunge acolo, vei începe recuperarea. Nici nu discut! tata spune, apoi îmi apucă talia.

      - Da, da, mi-ați mai zis! Acum, vă rog, putem să nu mai discutăm despre asta? Nu sunt chiar atât de neajutorată! dau ochii peste cap.

       - O, ba da, ești și știi și tu asta! Scuze! spune mama, iar eu oftez.

     Mi-am dat ochii peste cap când ea și tata s-au întors să ia valizele. Sarra presupun că e deja în mașină, butonându-și tableta. Mama îi dă ambele mele bagaje lui tata, iar ea mă ajută să cobor. Proprietarii apartamentului deja așteaptă lângă ușa de la intrare. Ne luăm la revedere și ieșim pe ușă. Cu toate că am stat cât de puțin în apartamentul ăsta, tot îmi va fi dor de camera mea.
    New York este un oraș imens și superb, dar se pare că sunt prea multe pericole pe aici.

      Am răsuflat din greu când am ajuns în fața portiere mașinii. Mi-am aruncat o privire spre blocul imens din fața mea, apoi m-am așezat pe bancheta din spate.

       
       După 30 de minute de mers cu mașina...

    În sfârșit am ajuns la aeroport. Sarra deja e plictisită. Tata a verificat ora și se pare că am ajuns exact la fix pentru zborul nostru spre Denver. Se pare că mă voi duce la liecul West cu piciorul în ghips și ajutată de cârje. O idioată care vine în mijlocul anului școlar. Părinții mi-au promis că școala nu e așa departe de casa noastră. Au mai spus că e un loc destul de drăguț și cartierul nostru este destul de decent. Mai vedem noi.

            După 6 ore de mers cu avionul...

     Ah, mă doare gâtul. Se pare că dormitul în avion fără o pernuță nu e atât de bine. Am mers de nenumărate ori cu avionul, dar de data asta am uitat-o în bagaj. Sarra e lângă mine, iar sforăitul ei ușor se aude. Mama are ochii închiși și căștile pe cap, iar tata apasă rapid tastele laptopului său negru.
     Peste puțin timp, pilotul ne atenționează că în curând vom ateriza. Abia aștept să scap din capcana asta zburătoare.

*

        Suntem în mașină, iar Sarra e deja nerăbdătoare. Tata i-a promis că există un leagăn legat de copacul mare din grădina viitoarei noastre casei. În zona asta, adică Denver, a spus că vremea este asemănătoare cu cea din New York, doar că e puțin mai cald. Deja îmi fac planuri. Mă imaginez stând sub copacul acela mare și bătrân, citind o carte sau învățând. Deocamdată e frig, dar la primăvară când totul o să fie verde, o să fie perfect.
      În drum spre casă, am văzut o clădire imensă, cu tineri de vârsta mea stând pe băncile de pe alee. Oare ăla e liceul? Cu siguranță e mai mare decât liceul din New York. Hainele lor nu mai sunt așa de scumpe ca ale celor din liceul trecut și deja cred că o să mă acomodez mai repede, cu toate că o să fiu o fată nouă din nou. Sper că de data asta să nu mai plecăm de aici. Deja mi se pare că e un loc primitor.
     După ce am luat vreo trei curbe, tata a parcat mașina pe aleea unei case cu două etaje. În curte este cu adevărat un copac imens, plin de ramuri și leagănul este agățat pe una din ele.

    - Puteți să coborâți acum. Mirryam? Te ajut eu? Sau mama? tata se întoarce la mine, iar eu oftez scurt.

      - Mă descurc...

     - Ești sigură? Pot să iau bagajele atunci.

     - Bine! spun și deschid ușa, apoi ies încet.

      - Mama, pot să mă duc la leagăn? vocea subțire a Sarrei se aude după ceva vreme.

      - Da, doar să ai grijă pe unde calci!

      - Bine! spune Sarra, apoi face câțiva pași pe iarba de un verde spălăcit.

        M-am îndreptat spre ușă și am zărit un bilet lipit de ea, pe care scria: 'cheia este ascunsă sub preș'. Desigur. M-am aplecat încet și l-am împins, dând de cheie. Cum au putut să lase un bilet pe ușă? Putea întra oricine în casă. Se pare că lumea e atât de civilizată aici, încât localnicii au avut încredere. Ok. Pare destul de "decent" cartierul.
      Mama și tata au sosit cu bagajele, apoi eu am deschis ușa casei și am intrat, apoi ei au venit după mine. Mă simt prost fiindcă nu îi pot ajuta, dar pe ei nu îi deranjează. Am oftat, și am început să merg prin casă și să privesc camerele. Am intrat mai pe peste tot, cu excepția etajului. Trebuie să urc scările alea afurisite, dar fără cineva care să mă ajute, nu pot. Prefer să aștept,așa că intru în camera ce părea a fi a mea. Adică în ea e un birou cu un scaun de lemn, un pat lung de o persoană, o bibliotecă imensă goală care va fi umplută în curând și un dulap. Nu am dezvăluit niciodată, nimănui că îmi place să citesc. Adică este pasiunea mea încă de când eram la o vârstă fragedă. Trăiesc fiecare carte pe care o citesc, indiferent de ce gen e.

      - MIRRYAM! strigă mama.

      - SUNT ÎN CAMERA MEA! strig înapoi.

   Vine cu cele două bagaje ale mele. Le culcă la pământ și le desface. Îmi așează hainele în dulap, iar eu îmi pun lucrurile pe birou și cele câteva cărți, în biblioteca de lângă el.

      - Mulțumesc, fiindcă m-ai ajutat! Camera a prins puțin contur...

      - Oricând, îngeraș! Acum odihnește-te, a fost un drum lung! zice și iese rapid pe ușă.

      Îmi iau telefonul de pe birou și mă uit la ceas. E deja 8 seara. A trecut timpul ca prin vedere.
      Iau din dulap o pereche de pantaloni mai largi și un tricou, le bag pe mine, apoi mă arunc în pat. Iau telefonul și îl butonez până pe la ora 22:15, apoi simt că ochii mei sunt din ce în ce mai grei.

          Aici se încheie și acest capitol. Sper că nu a fost destul de plictisitor... Dar următorul nu v-a mai fi! V-am pupat!

        🎆 Keep reading! 🎆