*57*

82 21 1
                                    

Sunt în mașina ei. Conduce spre Balet House Park unde îmi voi face treburile. Din câte am înțeles va clarifica lucrurile cu Yoongi. Nu îmi place să recunosc dar a îndurat mult prea mult. După două zile s-a decis să iasă din camera ei. Stă doar acolo și iese doar atunci când își ia ceva de mâncare. Nu mănâncă aprope deloc.

Tremur. Nu am trecut pe acolo de luni. Eram pe fugă înainte să fiu prins. Ultima dată când mi-am văzut sora a fost acum un an. Nu am îndrăznit să întru în acea încăpere. Nici Leonard nu mi-a spus ce se întâmplă cu ea. Coma trebuie să o fi afectat rău.

-Ajungem.

Vorbele ei mă scot din gânduri. Trag gluga și ochelarii peste față. Mă asigur că masca e bine pusă peste nas si gură. Nu am reusit să îmi iau prea multe haine cu mine. Câteva hanoracuri, pantaloni, schimburi, cămeși, paltoane și jachete. Puțin nu? Aș fi vrut să iau și pentru vară sau toamnă dar nu știu dacă voi mai fi în  viață până atunci.

Trag pe mine paltonul negru, până în pământ. Cămașa și pantalonii clasici nu au fost de ajuns. Ea parchează în spate unde văd mașina lui Yoongi. Mă dau jos mergând din urma ei. E mai palidă ca de obicei. Părul ei scurt îi este strâns la spate.

Zambesc când văd statuetele de care trebuie să recunosc că mi-a fost dor. Intrăm înăuntru. E mult mai cald. Mă bucur că trebuie să îmi dau masca jos. Lumina dinăuntrul meu arde iar. Îl văd pe Leonard în capătul holului.

-Hyung!

Strig când îl văd. Vine spre mine cuprinzându-mă. Îmi țin nasul în clavicula lui. Îmi era dor de cum mirosea. Îmi întorc capul dar văd doar materialul rochiei lui Wonyoung ce dispare după ușa ce duce în sală. Pe de-o parte mă bucur că are jurnalul meu. Măcar așa nu va crede că sunt un monstru atât de crud. Măcar va afla motive. Răspunsuri.

-Deci Jimin, cum mai ești?

-Sunt bine, hyung. Voi? Domnițele ce mai fac?

-Nu ar trebui să vezi singur?

Zambesc. Știu că au fost bine și că sunt. Au încredere în mine orice s-ar întâmpla. Le sunt recunoscător.

-Rose cum e?

Îi știu răspunsul. Nu s-a trezit. Și nu cred că se va trezi fără ajutorul meu.

-Aceași stare. A început să respire mai bine. Nu mai are nevoie de aparat pe timp de zi.

-Înțeleg.

Se oprește în fața ușii de la culise. Se întoarce spre mine.

-Știi că am încredere în tine, Jimin. Și tu o faci. Dar trebuie să te întreb. Tu ai făcut-o. Dacă da, știi că nu te voi abandona. Niciodată nu am făcut-o.

Privesc în ochii lui.

-Am ucis 5 oameni hyung. Părinții mei. Am făcut-o pentru a supraviețui. Și cei trei jurați pentru sora mea.

Mă opresc. Înghit în sec amintindu-mi cum sângele îmi păta fața odată cu lacrimile.

-Restul le-am facut fără să realizez. Nu am simțit nimic. Nici-o emoție asemănătoare cu ce am simțit în seara aia, hyung. Crede-mă. Nu eu am făcut-o.

꧁Blood and Calls꧂Where stories live. Discover now