꧁Blood and Calls꧂

*83*

Cred că m-am lămurit și cu ziua de azi. Nu sunt ok cu asta. Credeam că o face pentru mine dar o face doar pentru răzbunare. Nu că mă deranjează. Dar s-a cam folosit de situația mea pentru a ieși. Îi iese pe ambele părți. Fără închisoare și fără Kim.

Sunetul telefonului urmat de soneria ușii îmi fac mâinile să ascundă cât mai repede jurnalul sunt plapuma și sub stratul gros de perne. Inima nu îmi mai bate atât de groaznic când îmi dau seama că echipa de criminalistică îmi trimit un mesaj spunând că tocmai au primit rezultatele autopsiei și să cobor jos să le iau.

Îmi trag halatul în jurul meu când deschid ușa. Zăpada e așezată în straturi groase pe chipiul ofițerului din fața mea. Îmi întinde plicul privind în jos și nelăsându-mă să îi văd ochii.

-Voi trimite o bază de date în seara asta. Includele în sistem și ștergele complet pe cele originale. Să nu îndrăznești să îl lași pe Kai la conducere sau să aibă acces la documentele astea.

-Îl voi deconecta complet de la sistema originală din server.

-Nu îl lăsa să intre în biroul meu.

Capul lui se apleacă pentru câteva secunde ca mai apoi să coboare treptele în grabă, urcând în mașina lui. Nu am mai fost în viața mea mai recunoscătoare și mai mulțumită ca acum de angajații mei. Încui ușa. Mă las pe vine pe podeaua holului deschizând plicul și lăsând pozele să cadă lângă mine. Privesc doar la faptul că nu sunt urme de ADN. Dar în curând vor apărea cele a le lui Kai.

În curând sunt la calculator trimițând fișa falsă a autopsiei prin e-mail. Chiar dacă nu are cum să afle tot îmi tremură mâna când trimit fișierul. E suficient ca Kai să afle ceva iar banii și i fluența lui îl vor face să ciripească totul pentru el. Și totuși, șansele ca asta să se întâmple sunt destul de mici. Dar sunt iar acum eu nu mai am cum să dau înapoi căci mesajul din telefon îmi anunță vederea emailului.

Rose pov.

Baletul, fetele de acolo și aplauzele. Degetele picioarelor pline de sânge și transpirația îmbibată în materialul ghimpos al cameșii. Acum e prima dată când aș da orice să aud urletele instructorilor și să simt oboseala copleșindu-mă.

Am uitat cum să o fac iar asta nu e încă problema cea mare. Gleznele abia de se mai pot mișca cu ușurință așa cum o făceau înainte dar gândul că el nu a mai dar vreun semn de viață mă îngrozește teribil.

Încă stau la pat. Nu mă pot mișca dar faptul că Jimin a zis că e normal pentru cineva ce a stat atâția ani în comă mă liniștește într-un fel.