*11*

39 4 1
                                    

-Ați ajuns...

Aud vocea obosită a unui coleg ce se ivește după ce se ridică de pe una dintre pietrele mai în umbră. Bărbatul se apropie trecând pe sub fâșiile galbene, oprindu-se lângă mine. Își șterge pleoapele, clar fiindu-mi faptul că a stat treaz până am ajuns. Rămân cu ochii pe cravata lui ce mi se pare surprinzător de interesantă pe moment.

-Am inspectat zona în afară.

Zice făcându-mă să îmi mut privirea la trupul femeii spânzurate. Își bagă mâna în buzunarul pantalonilor stând nemișcat câteva secunde de parcă s-ar teme ca lucrur pe care îl caută să nu fi dispărut misterios.

-Am făcut câteva poze dar ar trebui să vezi cu ochii tăi ce se petrece.

Îmi întinde telefonul său după ce îl deblochează și intră în galerie, unde apasă pe prima poza. Îl i-au, simțind cum pielea mi se face de găină. Nu am cum să nu fac legătura instantă dintre ce a pățit Sanghwo și șarpele gigant ce e sculptat în stâncă. Imaginea siluetei sale cu câteva săptămâni în urmă îmi străpunge mintea.

-Am întrebat pe fiecare locuitor din preajmă. Toți spuj același lucru.

Spune încrucișandu-și mâinile în piept.

-Ieri nu era nici urma de zgârietură pe dusul stâncii.

Dau din cap, trimițând pozele de pe telefonul său pe al meu, pe email. Îl înapoiez, apropiindu-mă de marginea stâncii, de copacul înflorit de care agață o frânghie pe cale de a se rupe. Privesc la femeia spânzurată.

-Felix! Mai cheamă un echipaj.

Îi strig peste umăr. Am ucis, am fost pe cale să fiu ucisă de zeci de ori dar uite mă tremurând în fața unui cadavru, faptul ce mă îngrozește mai mult decât aș fi crezut. Rochia albă până în pământ îi este zbuciumată de vântul rece al primăverii. La fel și trupul de altă dată. Părul roșcat i se revarsă în bucle iar rujul roșu îi este întins peste marginea conturului buzelor sale pline. Cadavrul i se balansează ca o jucărie fără pic de emoție. Nu are ochi. În locul lor sunt cusuti de pleoape câte un nastur negru, mare. Ochii îmi fug la picioarele ei palide, de care atârnă un pantof roșu, celălalt fiind lipsă.

-Jihoon?

Bărbatul se oprește cu țigara între buze și cu bricheta aprinsă în mână.

-Adu câți oameni poți la interogat. Vecini, martori, suspecți, foști rude sau prieteni de-ai ei, prieteni de-ai lui Myoung. Oricine care de-a face cu asta să fie la secție.

-Ai nevoie de una din astea, detectiv.

Înghit în sec la auzul ultimului cuvânt, luând tigara Marlboro aprinsă ce mi-o strecură între degete ca mai apoi să se îndepărteze cu telefonul în mână sa. Se oprește după câteva secunde, întorcându-se cu fața la mine.

-Dacă e opera lui Park Jimin ar fi timpul să punem restricțiile înapoi. Ce s-a întâmplat la muzeu s-a răspândit cu viteza luminii până și peste granițe. Ar trebui să te grăbești. I-au eu toate cazurile de la tine, ocupate de Park. Dar dacă nu e el, ceva mult mai grav ne așteaptă. Mai ales pe tine.

Mă încrunt, privindu-i spatele bine făcut  întorcându-se și urmărindu-l cum se îndepărtează de mine, schimbând două vorbe cu Felix, și mai apoi urcându-se în mașină și luând-o la vale in sătucul din apropiere.





Scriu de pe telefon așa că avem și capitole editate👍

꧁Blood and Calls꧂Where stories live. Discover now