Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 3: "Lupt până la ultima suflare"

C A P I T O L U L 3

E M M A

  — Mai cu viață, mai sunt încă atâtea sacoșe de adus! o aud cum strigă cu vocea ei mult prea melodioasa și plăcută auzului, mergând cu câțiva pași înaintea mea și mârâi nemulțumită.

Încerc din răsputeri să țin pasul, deși cutiile de pantofi pe care le țin în brațe îmi blochează de tot vederea. Am scăpat de la ușa de la intrare și până aici doua din grămada de plase pe care le am agățate de antebrațe și pe jos au rămas, cu toate că aș fi vrut din suflet să le pot lua și sa i le arunc Taliei în cap.

A trecut aproximativ o oră de când m-am trezit, iar fragmente din discuția de aseară începuseră sa mi se deruleze prin minte imediat ce am deschis ochii. Eram în camera mea, singura, transpirata și cu o stare accentuată de rău. Nu am reușit sa găsesc pe nicăieri nicio pastilă care m-ar putea ajuta și nici nu credeam ca există pe aici, din moment ce ei nu au nevoie. Și deși ma clatinam pe picioare mai ceva ca un nou născut care abia acum învăță să meargă, am plecat din cameră cu gândul să îl găsesc pe trădătorul de Gabriel. Nu mă interesează motivele sau planurile sale, trebuia să îl fac cumva să mă ajute.

Bineînțeles că nu îl cred, în momentul actual îmi poate spune orice doar ca să mă facă să sufăr, la fel cum face Qwin. Dar nu am de gând sa ma mai las păcălită și afectată de ceea ce spun ei. Eu sunt Emma Julia Florence și am fost învățată să lupt până la ultima suflare, așa că asta intenționez să fac.

Cum spuneam, pana sa îl găsesc pe el, imediat ce am ajuns în hol, Talia a sărit pe mine cu toate plasele și m-a obligat practic sa o ajut. Normal că putea să cheamă una nenumăratele persoane care se tot plimba prin casa asta, dar m-a ales pe mine, deci sigur urmează ceva ce nu o sa îmi placă. Acum își etalează picioarele lungi și superbe de fotomodel prin fața mea, admirând de zor brățara pe care Qwin i-a adus-o cadou din țările calde prin care a umblat. Degeaba m-am rugat sa i se prăbușească avionul, n-am avut noroc sa se și întâmple.

  — Lasă-le aici.

Ma instruiește când parcă după ani de mers prin casa ajungem în camera ei sclipitoare. Patul uriaș ii ocupa aproape întreaga încăpere și nu pot sa nu observ rozul coral cu care sunt vopsiți pereții, mobila albă și detaliile aurii gravate peste tot.

  — Îți place?

Întreabă, realizând ca ma holbam în adevăratul sens al cuvântului. Îmi cobor privirea spre tenesii pe care ii port și încerc sa ascund cumva roșeata care sigur îmi este prezentă în obraji.

  — A fost nevoie de o lună ca să arate cum este acum, era un adevărat dezastru când am venit aici.

Se plânge, gesticulând mulțumită de rezultatul final. Îmi atrag atenția în special unghiile negre și exagerat de lungi pe care și le-a pus la mâini. Ea nu pare sa aibe vreo problemă cu ele, ci din contra, pare ca le iubește din moment ce face tot posibilul să mi le fluture prin față.

  — Camera este foarte frumoasă, însă eu chiar trebuie să plec acum.

Mă scuz și sunt gata sa o iau la fuga spre ușă ca să nu mai respiram același aer, însă mă oprește înainte ca măcar să înaintez un pas.

  — De ce te grăbești? Chiar voiam să beau niște ceai și nu aveam cu cine, mai rămâi!

Spune totul mai mult ca pe un ordin și sunt nevoita sa accept cu un oftat subtil.

  — Puoi portare il tè! (Poți aduce ceaiul!)

Ii spune fetei care sosește probabil cu restul de plase la câteva secunde după noi. Aceasta aproba, având un chip mult mai senin și mai plăcut decât atunci când vorbea cu mine. Ori nu ii place ca nu știu sa vorbesc italiană, ori are o problemă cu fata mea.