Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 8: "Captivă în propriul corp"

   C A P I T O L U L 8

E M M A

Dinainte ca măcar să deschid ochii, realizez că locul în care mă aflu este scăldat în lumină, văzând înăuntrul pleoapelor o multitudine de forme și culori accentuate.

Îmi simt mâna dreaptă amorțită și străbătută de milioane de înțepături de ace care mă fac să gem de durere atunci când încerc să o ridic. Capul îmi este greu și pulsează de durere când îl întorc spre partea stângă, așa că îmi impun să rămân nemișcată măcar până când reușesc sa înțeleg ce se întâmplă cu mine. Cred că cineva a uitat robinetul de la baie deschis pentru că aud apa cum lovește suprafața chiuvetei. Aș încerca să mă ridic sa îl închid eu, însă parca am uitat cum. Nu știu ce trebuie sa fac sa imi pun picioarele in miscare, iar mâinile sunt mult prea amorțite ca să le misc din loc.

Tresar când parcă lângă urechea mea răsună ciripitul unei păsări și deja încep să mă agit. Probabil delirez sau este televizorul pornit, pentru că este imposibil să fie zburătoare înăuntru pe lângă mine.

  — S-a trezit?

Vorbești cu mine? Hei! Mă auzi?!

Degeaba încerc să las cuvintele să se facă auzite, nu reușesc decât să înghit în sec și sa scot niște sunete aproape insesizabile. Aș vrea să țip și să încerc să rog persoana să mă ajute să deschid ochii sau sa ma misc, dar corpul nu răspunde comenzilor. Nu simt nicio prezență în jurul meu, nu reușesc să îmi dau seama de genul persoanei care a vorbit, nu reușesc să imi calmez bătăile inimii. Și pe lângă toate astea, mai aud alte doua inimi bătând de parcă s-au așezat cu pieptul lângă urechea mea. Sunt prea multe zgomote, mult prea multă agitație căreia nu ii pot face față.

Fă ceva, nu îmi pot controla corpul! Mă doare capul îngrozitor de tare, te rog, ajută-mă cumva!

  — Plânge?

Într-adevăr. Simt cum lacrimile mi se scurg în coltul ochilor, alunecă pe pomeți și se pierd în păr, deși nu eram conștientă de acest lucru. Sunt captiva în propriul corp. Am nevoie de o îmbrățișare, am nevoie de cineva sa ma ajute sa îmi revin pentru ca singurătatea și sentimentul de nesiguranță mă îngrozesc.

  — Ce i se întâmplă?

Auzul îmi slăbește și cuvintele ajung la urechile mele sub forma unor șoapte. Nu mai reușesc să înțeleg ce se vorbește, dar mă forțez să îmi mișc iar mâna pentru a arăta persoanei că sunt aici. Că am nevoie de ajutor.

  — Cred ca e conștientă.

Dar judecând după modul în care mă simt, nu pentru mult timp. Sper doar să reușească să mă ajute înainte ca amețeala care mă chinuie să pună stăpânire pe mine in totalitate.

  — Trezește-o forțat.

  — O pot răni.

  — Nu contrează, trebuie sa se hrănească, altfel nu se mai trezește deloc.

Aud un oftat.

  — Astăzi, Ayana.

În sfârșit simt mișcare pe lângă mine, aud pași și zgomote tot mai evidente provocate de parchetul care continua sa scârțâie insistent. Niște degete reci mi se lipesc de frunte, apoi de mâna stângă. Atingerea ușoară pe care am simțit-o la început se transforma încet într-o strângere puternică care îmi răneste încheietura. Încerc să îi cer sa se oprească, dar înainte să pot să vorbesc, stomacul mi se agită dureros, mușchii mi se contractă și aproape imediat ma aplec spre marginea a ceea ce cred ca este un pat și vărs tot conținutul pe care îl mai aveam în el pe jos.