Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 12: "Primii pași către cunoaștere"

C A P I T O L U L 12

E M M A

❤️ Crăciun fericit tuturor! ❤️
_______________________________________

Aș minți dacă aș spune că nu mă simt extenuată din punct de vedere psihic. Sunt mai mult decât înfometată și faptul ca sunt obligată să simt de câteva ore mirosul sangelui care s-a incrustat pe podea nu mă face decât să devin mai furioasa. Vreau să mănânc pana când stomacul meu amenință să explodeze.

Vreau să îl rănesc pe Qwin, să îl fac sa simtă aceeași durere pe care am simțit-o și eu în tot acest timp. Vreau să reușesc să mă calmez ca să pot sa plec într-un final de aici, pentru ca sunt ferm convinsă că eu nu sunt așa. Nu doresc suferința altora și nici răzbunare, dar ceva în interiorul meu încearcă să mă convingă că ar fi bine să fac acest lucru.

Aud voci care răsună la parter. Niciuna nu îmi este clară sau măcar cunoscută, dar sunt sigură ca sunt oameni acolo. Nu aș putea să confund vreodată bătăile plăcute ale inimii lor sau sângele pe care nu reușesc să îl mai miros. Și am continuat sa le ascult în speranța că o să recunosc vreuna. Nimeni nu a venit sa ma mai vadă. Ayana bănuiesc ca nici măcar nu are idee unde sunt și pentru câteva clipe chiar am avut senzația că ei nu ii mai pasă de mine.

Cătușele cu care sunt legata sunt murdare de sângele meu, care abia acum a început sa se usuce. Rănile de pe încheieturi continuă să se vindece, doar ca din ce în ce mai greu. Știam ca nu trebuia sa îmi ies din minți și să mă zbat asemeni unui animal prins într-o cușcă, dar pur și simplu eram disperată. La un moment dat chiar am crezut ca o sa îmi rup mâinile la cât de mult m-am întins sa ajung la punga de sânge de pe jos.

  — Hei.

Mă răsucesc spre locul de proveniență al vocii atât de repede încât îmi pot auzi câteva din oasele gatului cum se pocnesc. Când o vad pe Ayana stând atât de aproape de mine, mintea mea o ia razna. Vocea din capul meu tipă la propriu să mă arunc peste ea, să mă hrănesc și mă trezesc stând în picioare, cu mâinile întinse spre gatul ei. În zadar le agit prin aer și mârâi, este mult prea departe. Buza de jos îmi este înțepată în doua locuri și după frica pe care o zăresc în ochii ei, realizez ca m-am transformat într-un monstru.

  — Sunt eu, ești bine?

Dacă eram bine nu uitam radical cine ești și îmi doream să te omor doar ca să ma hrănesc. Deci nu, nu sunt bine deloc. Am nevoie de o îmbrățișare și de mult somn, ca să pot să îmi revin pe deplin după ceea ce s-a întâmplat aici.

  — Mă simt atât de... nu sunt eu asta, Ayana, nu vreau să reacționez așa.

Ma privește cu ochii pe jumătate înlăcrimați și pot sa jur că am auzit-o cum a murmurat un 'îmi pare rău'. Se refera la faptul că nu a știut ca sunt aici sau că nu a putut sa împiedice tortura la care am fost supusă? Apreciez totuși faptul ca indiferent de ce se întâmplă, Ayanei pare că îi pasă cel mai mult de mine.

  — Ajunge cu experimentele pe seara asta. oftează și exact așa cum speram, îmi întinde o pungă de sânge pe care o beau în câteva secunde.

Brusc, mă simt iar la fel de plină de energie ca până acum și nu mai simt nevoia să omor pe nimeni. Vocea din capul meu amuțește și respir ușurată. Scoate din buzunar o cheie mică și îmi deschide cătușele, apoi imediat mă reped spre ea și o îmbrățișez. Îmi răspunde fără ezitare gestului și timp de multe secunde niciuna dintre noi nu se mișcă.

  — Să plecăm de aici.

Mergem tăcute pe scări și când ajungem la parter, toate vocile încetează brusc din a mai vorbi. Qwin apare de după colț, ne privește îndelung pe amândouă, apoi o anunță pe Ayana ca vor discuta mai târziu. Sunt pe jumătate dezamăgită, pe jumătate mulțumită de faptul că nu mi-a adresat niciun cuvânt. Mai mult ca sigur nu m-aș fi putut abține și as fi pornit o ceartă cu el. Când ajungem în camera mea, zăresc iar mormanul de cărți rămas exact acolo unde l-am lăsat.