Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 38: "Oglinzile trecutului"

C A P I T O L U L 38

E M M A

  — Te cunosc, mă încrunt, iar ea aprobă mulțumită cu o mișcare a capului, de parcă se aștepta să îi spun acest lucru.

  — Mă recunoști.

Sunt conștientă că ne-am mai întâlnit, simt acest lucru, dar nu am nici cea mai vagă idee unde.

Se ridică de lângă bărbat, însă acesta își continuă cititul, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Nici măcar nu s-a deranjat să își ridice privirea din carte. Ori nu îl interesează, ori nu are nicio legătură cu ce se întâmplă. Fetița în schimb întinde mâna spre mine și o prind, neîncrezătoare. Deși avem mâinile împreunate, nu ii simt atingerea. Pare că de fapt ea nici nu este lângă mine, cu toate că o văd destul de clar. Pe măsură ce ne privim tăcute, întreaga imagine mi se învârte în fața ochilor și ajungem ca prin magie în alt loc, de parcă ne-am fi teleportat.

În fata mea se întinde un oraș plin de lumini pe timpul nopții, în care se aud în mare parte motoarele mașinilor și vocile unor persoane. Străzile sunt pustii, însă pe măsură ce înaintăm printre ele mă cuprinde un sentiment de nostalgie. Și deși părea că nu sunt conștientă, picioarele m-au purtat către o casă pe care o cunosc foarte bine, chiar și cu ochii închiși. Nu sunt sigură dacă ar trebui să intru, din moment ce realitatea aceasta nu îmi aparține. Așa că înaintez spre fereastra inundată de lumină și analizez interiorul.

Se aud mai multe voci, râsete și surprinzător, muzică. Mai multe persoane stau așezate în jurul unei mese și par atât de fericite încât nimic nu le-ar putea răpi bucuria. Încerc să le recunosc, din moment ce toate mi se par oricum cunoscute, dar este greu. De parcă încerc din nou să dansez, după ce am făcut pauză foarte mult timp. Știu că o să reușesc, doar că trebuie să îmi dau seama cum.

  — Ce facem aici? o întreb pe fata care m-a urmat tăcută în tot acest timp. Mă îndoiesc că o să găsesc aici ceea ce am nevoie.

  — Tu să îmi spui.

Nu sunt confuză, sunt uimită. Știu foarte bine că nu am vrut eu să ajung aici, ea ne-a adus ca prin magie. Din moment ce este realitatea mea, eu ar fi trebuit să controlez tot ceea ce se întâmplă aici. Dar nu funcționează. Degeaba încerc în minte să fac să imi apară în mână vreun obiect oarecare sau să mă teleportez la fel cum a făcut ea mai devreme. Am reușit doar să mă ciupesc de braț și să resimt durerea.

  — Ți-am oferit posibilitatea să ajungi în locul de care ți-a fost cel mai dor din universul amintirilor tale.

Îmi rotesc din nou privirea prin jur, apoi către persoanele care stau la masă.

  — Nu se presupune că ar trebui să îl și recunosc cumva?

  — Tot ce vezi în jurul tău face parte din trecutul tău. Privește în profunzime și nu te gândi la persoanele dinăuntru ca la niște străini. Fac parte din familia ta, din ființa ta. Trebuie doar să vrei să îi recunoști.

Ceva se declanșează în interiorul meu atunci când ii privesc mult mai atent, pe fiecare în parte, mai ales pe una dintre fete.

Nu mă mai simt de parcă privesc niște necunoscuți. Se realizează anumite conexiuni în mintea mea, fac legătura între persoane și locuri și în sfârșit îmi dau seama. În capătul mesei stă tata, părând mai vesel și mai lipsit de griji ca niciodată. Ii strânge mâna în palma sa mamei, la vederea căreia lacrimile îmi inundă obrajii. Oricât de mult încerc să mă abțin, nu îmi vine să cred că a existat un timp în care ei erau lângă mine și eu chiar nu am știut să îi prețuiesc.