Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 40: "Lupta mea cu realitatea"

C A P I T O L U L 39

E M M A

Aș vrea să spun că sunt în sfârșit bine și că mi s-a luat o piatră de pe inimă pentru că mi-am recuperat memoria. În această situație, pare că lucrurile doar s-au înrăutățit. Pentru că toată perioada în care am trăit în neștiință a fost în întregime greșită. Toate alegerile mele au fost făcute crezând că cei de aici îmi vor binele și că mă susțin, faptul că începeam să am sentimente pentru el nu a fost niciodată real. De aceea nici nu știu ce ar trebui să fac acum, ce ar fi normal să fac.

Mă ridic cu o oarecare greutate din brațele lui Qwin, care m-au susținut până acum, pentru că mă simt destul de slăbită și totodată înfometată. Sunt nevoită să mă sprijin de Rosie inițial, până când îmi recapăt echilibrul și sunt sigură că nu o să cad. Deși mă aștept să primesc niște țipete și un discurs de toată frumusețea din partea lui Qwin, nu protestează în niciun fel. Prefer să nu îl privesc sau să îi las posibilitatea să spună ceva, nici măcar nu vreau să ne aflăm în aceeași cameră chiar acum.

Rosie se grăbește să mă îmbrățișeze încă o dată strâns, iar eu oftez. Nu îmi vine să cred că este în viață, sunt foarte sigură că am participat la înmormântarea ei, am văzut cum au îngropat sicriul. I-am privit părinții și toate rudele suferind, purtând doliu și simțindu-i lipsa până când au hotărât că este mai bine să părăsească orașul. Eu am suferit enorm după lipsa ei și am urât fiecare zi care trecea pentru că vampirii aveau de fiecare dată posibilitatea să răpească alte vieru nevinovate. Dar se pare că totul a fost doar o altă minciună.

Shawn este următorul care se grăbește să mă îmbrățișeze. Ii simt atât de aproape parfumul cunoscut, căldura corpului și forța cu care mă ține lipită de el, de parcă i-am lipsit cu adevărat. Ceea ce nu credeam că ar putea fi posibil, din moment ce ultima oară când ne-am văzut aproape că ne-am scos ochii reciproc. Ca întotdeauna, cred ca l-am judecat prea aspru și că ar trebui să îl mai ascult uneori.

Îl aud pe Qwin cum își drege glasul în spatele nostru, așa că mai rămân aproape de Shawn, doar de dragul de a avea în preajmă o persoană care ține cu adevărat la mine.

  — Hai să mergem acasă, sunt atât de multe persoane care te așteaptă cu nerăbdare, îmi șoptește Shawn și aprob cu o mișcare a capului.

Îmi doresc atât de mult să îmi revăd familia, mai ales pe Charlie, care mi-a lipsit enorm în tot acest timp. Sunt sigura ca a avut nevoie de mine și nu am fost acolo să o ajut, de aceea nu am de gând să mă mai despart de ea prea curând.

Ne îndreptăm împreună către ușă, lăsându-l pe Qwin în urmă. Însă ceva nu este în regulă, nu așa trebuiau să se desfășoare lucrurile. Nu așa trebuia să mă simt când totul revenea la normal.

  — Mergeți înainte, ne întâlnim afară, le spun celor doi și mă întorc hotărâtă pe călcâie, fără să mai aștept și răspunsul.

  — Nici gând, nu te las singură cu el aici, mârâie Shawn.

După lupta care a avut loc între ei cu minute bune în urmă, singurul lucru pe care mi-l doresc este să îi țin departe cât mai mult. Shawn încă nu arată bine și tot uit că nu toate rănile se vindecă imediat, pentru că nu toți suntem vampiri. În plus, aceasta este lupta mea cu realitatea, pe care trebuie să o port de una singură.

  — Nu o să se întâmple nimic, vreau doar să discutăm ceva între patru ochi. Aveți încredere în mine, vă rog.

Deși nemulțumit, Shawn îmi acceptă dorința și merge afară. Rămasă în pragul ușii livingului, am nevoie de câteva secunde să mă adun și să hotărăsc ceea ce vreau să îi spun sau sa aflu. Când mă întorc, el stă în același loc în care pare că a împietrit încă de când mi-am revenit. Vreau să cred că lipsa de expresie de pe chipul său este doar o mască și că nu este atât de indiferent față de ce se întâmplă. Însă nu reușesc, din moment ce vocea din capul meu îmi tot șoptește că nimic nu a fost real.