Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 17: "Scântei și gelozie"

C A P I T O L U L 18

E M M A

Mă trezesc pentru prima dată după mult timp cu zâmbetul pe buze. Când deschid ochii, îmi revin în minte amintirile de noaptea trecuta și nu pot sa nu fiu fericită. Sau cel puțin zâmbitoare. Si mai mult, chiar sunt si odihnită, mai plină de energie ca niciodată. Camera este inundată de lumină, chiar dacă geamurile sunt acoperite. Temperatura din camera este de asemenea scăzută, ceea ce mă face să cred că am lăsat una din ferestre deschise înainte să adorm. Ciudat ca nu îmi amintesc prea multe de atunci.

Mă ridic prea repede cu gândul să trag draperiile și imediat o amețeală cruntă pune stăpânire pe mine. Ajung din nou în pat, cu palmele strânse în jurul tâmplelor și oftez. Bineînțeles că trebuia sa ma aștept la astfel de consecințe, având în vedere toată cantitatea de tărie consumată cu o seară în urmă. Când sunt cât de cât sigură că nu o să mă prăbușesc, merg cu pași mici către baie. Îmi clătesc de mai multe ori fața cu apă rece și când observ că nu obțin niciun rezultat, realizez ca am nevoie de ceva ajutor.

Fara sa ma mai schimb, cu toate că aș fi avut nevoie, din moment ce adormisem îmbrăcată cu hainele de ieri, ies în hol și merg hotărâtă spre camera Ayanei.

Doar că, până să ajung acolo, ceva mă oprește în loc. O femeie de vârsta a doua trece zâmbind pe lângă mine având un coș în brațe si intră chiar în camera mea. Aș încerca să merg să o întreb ce se întâmplă, dar mai mult ca sigur nu ar știi alta limba în afară de italiană. Este om, i-am auzit destul de clar bătăile ademenitoare ale inimii, iar mirosul sângelui ei era chiar imposibil de neobservat.

Schimb direcția pe care mi-o propusesem cu parterul. În living, două fete curăță praful de pe mobilă, iar în bucătărie, alte trei persoane se învârtesc agitate, având mesele pline de mâncare. Chiar dacă nu am mai mâncat ca un om normal de mult timp, tot nu pot sa nu remarc mirosul plăcut al puiului sau al pastelor. Mă întreb dacă as putea sa am și eu o porție, îmi e dor să mai fiu normală.

Durerea de cap din cauza mahmurelii este rapid înlocuită de cea provocată de confuzie. Sunt oameni peste tot. În grădină, unul tunde brăduții care arătau ciudat în ultima vreme, deoarece crescuseră prea mult, iar altul plantează niște flori la câțiva metri depărtare. Și nu sunt confuză pentru faptul ca toți se afla aici, ma întreb doar cum de Qwin a fost de acord ca acest lucru să se întâmple. El a fost cel care mi-a tot repetat că o să vină o vreme când o să trebuiască să ies printre oameni, iar acum ii aduce el la mine?

- Doamne...

Inspir adânc si încerc să îmi alung din minte gândul că sunt atât de multe inimi care bat în jurul meu. Fug la propriu în camera Ayanei și intru fără să mai bat măcar la ușa. Mă privește speriată din mijlocul camerei, având doar un prosop înfășurat în jurul corpului și părul încă ud.

- Esti în regulă? mă întreabă în timp ce se apropie îngrijorată de mine.

- Da, doar că... sunt oameni jos, îngân în timp ce ii indic cu degetul arătător ușa.

Oftează în timp ce se îndreaptă către dulap și pare amuzata chiar pentru câteva secunde.

- Am vrut să vin de dimineață să îți spun despre asta, dar Qwin mi-a spus că o să dormi până mai târziu. Nu am vrut să te deranjez.

Nu înțeleg ce vrea sa spună cu 'dimineață' până când nu mă uit la ceasul micuț de pe peretele său și văd că este trecut de ora două. De asta mă simțeam atât de odihnita, am dormit mai mult de jumătate de zi.