Vampirium II: Spune-mi tu ce e iubirea

Capitolul 37: "Privirea Diavolului"

C A P I T O L U L 37

E M M A

Inima mea bate exagerat de tare, parcă amenințând că o să îmi părăsească pieptul. Îmi rotesc ochii prin cameră, parcă fiind prima dată când o văd, iar apoi îmi focalizez atenția din nou către Rosie, care așteaptă împietrită în cadrul ușii. Nu pare o glumă, nu pare că este doar o persoană care seamănă mult prea bine cu ea. Chipul ei este distins clar printre amintirile mele amestecate, dar sunt foarte convinsă că a făcut cândva parte din viața mea, dar și că mi-a lipsit nespus.

Mă grăbesc să o îmbrățișez, de teama că totul este un vis care o să se destrame în curând. Însă nu este, o simt aproape, îi simt căldura corpului și mirosul specific de flori și vanilie, de care mi-a fost atât de dor.

Nu aș vrea să mă îndepărtez prea curând de brațele sale calde și primitoare, însă durerea acută de cap care își face apariția mă îngenunchează la propriu. Apare inițial ca o durere normală, însă se intensifică cu fiecare secundă care se scurge. Îmi afund neputincioasă mâinile în par, trăgând disperată de firele încâlcite și rog să se oprească. Nu îmi pot abține geamătul îndurerat care îmi părăsește pieptul, deși încerc să îmi revin.

Cineva se afla în spatele meu și mă strânge în brațe, însă nu sunt capabilă să mai scot vreun cuvânt.

Îmi explodează capul, mă dor tâmplele atât de tare de parcă cineva le înjunghie încontinuu cu pumnal. Imaginea mi se învârte în fața ochilor, nu mai disting nimic clar. Tot ce știu acum este că îmi doresc să mor, doar ca să nu mai simt o astfel de suferință sfâșietoare. Pentru că starea de panică și de sufocare ce îmi este transmisă în întreg corpul doar la acest lucru mă face să gândesc: moarte. Din nou, cineva îmi strigă să îmi revin, să încerc să deschid ochii, dar nu îmi pot controla propriul corp.

  — Opriți-o, vă rog! suspin, apoi realizez că ceva rece este presat de fruntea mea. Mâna cuiva.

Lumea încetează să se mai învârtă la un moment dat, iar imaginile nu îmi mai zboară prin fața ochilor. Se face liniște, atât în mintea mea, cât și în exterior. În sfârșit, pot să respir fără să mai simt atât de multă durere, de aceea îmi și permit să îmi relaxez mușchii încordați. Timpul zboară pe lângă mine și nu se întâmplă nimic, aștept pur și simplu să mă scoată cineva din întuneric.

Putin mai târziu, vălul negru care îmi întuneca vederea se preschimbă treptat în conturul unei persoane. În fața mea apare silueta clară a unei femei mult prea cunoscută și mă simt de parcă m-aș privi în oglindă. Mi se pare că suntem una și aceeași persoană, însă de îndată ce se mai apropie, descopăr și deosebirile.

Anii și-au lăsat amprenta asupra chipului ei, îmbătrânit parcă de griji, dar și a firelor de păr. Zâmbetul său senin îmi încălzește sufletul, de parcă este singurul lucru pe care l-am așteptat nerăbdătoare în tot acest timp. Sufletul meu a tânjit după iubirea ei, însă abia acum am reușit să îmi dau seama. Întinde mâinile spre mine și rămân la fel de confuză, însă încerc să mă apropii.

Ne desparte un zid invizibil, ca un fel de geam care îmi permite doar să o văd. Este și ea conștientă de el, din moment ce își abandonează mâinile pe lângă corp și se mulțumește cu simpla mea prezență. Încerc să merg pe lângă el, crezând că o să se termine într-un final, dar nu se întâmplă. O lacrimă mi se scurge pe obraz și deși știu că ea ar vrea să o îndepărteze și să îmi aline durerea, nu este posibil.